San-Antonio

Bérurier în serai


Traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu


SAN‐ANTONIO, BÉRURIER AU SÉRAIL

© Fleuve Noir, un département d’Univers Poche, 1964

 © Editura UNIVERS, 2014, pentru prezenta traducere


Capitolul I

– Intraţi, domnilor, intraţi! face Bătrânul, trăgându-se de manşete.

Intrăm în P.C.-ul lui.

– Are un aer al dracu’ dă joyce, în morningu-ăsta, Tunsul, îmi suflă Béru.

Enormul are tot atâta psihologie cât o cutie de sardele goală. Când îl cunoşti pe Babacul aşa cum îl cunosc eu, ştii să deosebeşti o grimasă de un zâmbet. Pe mine mă bate gândul, dragile mele, că, din contră, carburaţia merge al dracu’ de rău şi adulmec cevaşilea nu prea obişnuit.

Noi începem să ne aşezăm bivuacul în vizuina lui. Când zic noi, îi înţeleg pe Béru, Pinaud, Mathias, Filoseille, Nabus, Ronchond şi pe mine. Privirea mea de vultur agaţă două elemente insolite. Primul este o imensă hartă în culori a Orientului Mijlociu; al doilea, un domn grav şi mai oacheş decât un mexican. Pare să fi fost cioplit într-o măslină mare pelerinul. Tataia ni-l prezintă fără întârziere.

– Domnul Oscar Avane, însărcinat cu afaceri arabe.

Înclinări de dovleac de-o parte şi de cealaltă.

– Are gălbinare, murmură Bérurier cel Ager.

Béru al meu e înţolit stil Oxford, de vreo câteva zile. O toană! Poartă un impermeabil de culoarea sacâzului, cu nasturi de piele şi cu epoleţi. Cordonul, legat ca naiba, îi atârnă sub burdihan. În plus, prevăzătorul ăsta mic mai are şi un parapliu made in Picadilly, strâns cu grijă. Această măsură de protecţie împotriva lacrimilor cerului este cu atât mai ciudată, cu cât avem o vreme neînduplecat de bună. Dar în van ai voi să-i parcurgi meandrele gândirii. În caz de încurcătură, Béru se exprimă prin proverbe: „Ploaia din zori nu-i opreşte pe călători, mi-a întors-o el, dar dotează-te cu un cortel, pen’ ca-n marte şi-n april să nu te descoperi nici c-un fir“. Înţeleagă-l cine poate!

– Domnilor, face Big Bossul, după ce şi-a limpezit mucoasele şi şi-a tras manşetele imaculate, v-am adunat pentru a vă aduce la cunoştinţă o afacere extrem de gravă.

Pune mâna pe o riglă dintr-o platină de tinichea naturală şi se apropie de harta fixată pe perete.

– Iată, face el, o hartă a Orientului Mijlociu.

Rigla se învârteşte un moment pe deasupra hărţii şi delimitează un teritoriu trasat cu o linie punctată, având forma unui crab.

– Aici, zice, statul Khalaab-al-Amouk, condus de un imam.

– Chestia aia galbenă? întreabă Béru, apropiindu-se.

– Da.

– Ai zice că-i o omletă de ouă, ne asigură acest fin observator.

– Posibil, îşi pierde răbdarea Babacul. Acum cincisprezece zile, un avion al companiei Trans-Lucide, care asigură legătura Beijing-Londra, survola acest teritoriu, având la bord, printre cei vreo optzeci de pasageri, un agent al serviciilor secrete franceze, însoţit de o gardă de corp.

Tuşeşte uşurel în mâna făcută cornet.

– Agentul în chestiune aducea nişte documente de o extremă importanţă...

– Şi i le-au săltat uşor? se crede obligat să ghicească Barosanul.

– Te rog, Bérurier, fulminează Bătrânul.

Îl măsoară pe întrerupător vreo patruzeci de secunde, ceea ce îl face pe Grăsan să pălească, apoi să se înverzească şi, în sfârşit, să-i curgă bale. Parcă ar fi un câine boxer gras, care îşi încasează corecţia, Béru al meu! Pinaud, câtuşi de puţin nemulţumit, dă drumul la o mică tuse scuipăcioasă. Asta rupe încordarea, iar patronul reia:

– În timp ce survola Khalaab-al-Amoukul, comandantul de bord a transmis un mesaj, pentru a semnala că scotocitomonitorul de veracitate i se lăsa pe tânjală şi era obligat să aterizeze în deşert. Aterizarea s-a făcut în bune condiţii şi, în timp ce personalul navigant se căznea să repare avaria, pasagerii au profitat de ocazie ca să-şi mai dezmorţească picioarele. Această oprire forţată a durat vreo două ore. Când avionul a fost gata să-şi reia zborul, s-a constatat că lipseau doi pasageri: agentul nostru şi însoţitorul lui. S-a organizat rapid căutarea lor, care nu a dat nici un rezultat. Dispariţia le-a fost semnalată prin radio autorităţilor din Khalaab-bal-Ik, capitala Khalaab-al-Amoukului, şi, pentru că aparatul trebuia cu orice preţ să-şi reia zborul, a decolat cu doi pasageri în minus.

Când vă spuneam eu, băieţi, că se pregătea ceva nu prea obişnuit!

– Spuneţi-mi, şefu’, intervin eu, s-au făcut precizări privind natura acestei avarii?

Bătrânul face ca Apa Vie a Domnului Abate: îmi zâmbeşte.

– Întrebarea dumitale nu e făcută să mă uimească, dragul meu prieten.

Dragul lui prieten! Oho! Demonstraţia asta de simpatie te lasă să întrevezi oareşce chestii!

– Serviciile competente, reia Bossul, au făcut o mică anchetă pe această temă. Ceea ce le-a permis să descopere că scotocitomonitorul de veracitate al aparatului a fost sabotat. Scotland Yardul a luat problema în mână şi a început prin a-l convoca pe comandantul de bord. Acesta din urmă nu s-a dus la numita convocare pentru bunul motiv că un glumeţ i-a tras două gloanţe de 9 mm drept în inimă, pe când se afla în baie!

– Of! ce vremuri grele! exclamă Béru.

– Primele concluzii care se impun: avionul a fost obligat să aterizeze în Khalaab-al-Amouk, iar comandantul aparatului era complice, face Bossul. Sfârşitul primului capitol, termină el.

Ne priveşte pentru a ne înregistra reacţiile. Îi dedic o strâmbătură elocventă.

– Şi de atunci nu a mai sosit nici o veste despre agentul nostru? fac eu încetişor.

– Nu, declară Babacul. Autorităţile din Khalaab-al-Amouk au făcut, se pare, cercetări, dar fără nici un rezultat. Ai zice că cei doi oameni s-au dezintegrat. Atunci, serviciile secrete franceze au trimis un om de-ai lor în regiunea aterizării forţate. Anchetatorul a fost asasinat cu o lovitură de cuţit în spate, a doua zi după ce a sosit. Imediat, alţi doi agenţi au plecat acolo. Amândoi au fost găsiţi otrăviţi în camera lor, la hotel.

Noi exclamăm, aşa cum se cuvine.

– Nu m-aş duce să-mi petrec vacanţa acolo! afirmă cu energie Béru.

Big-Babacul îi strecoară o privire albastră, greu de definit.

– Vacanţa, poate că nu, face el, totuşi, acolo aş vrea să vă trimit.

Béru e cât pe ce să-şi înghită placa dentară cu imperială, iar omuşorul lui face şpagatul.

– Căci, lansează energic Bătrânul, Franţa nu se poate opri în faţa acestei serii de eşecuri. Domnul ministru m-a chemat ca să mă întrebe dacă am oameni în stare să reuşească acolo unde au dat greş cei de la serviciile secrete. Şi, atunci, domnilor, eu am răspuns afirmativ!

Tăcere. El tuşeşte din nou, încetişor.

– Bineînţeles, continuă Tunsul, nu silesc pe nimeni. Sunteţi liberi să refuzaţi o asemenea misiune. Dar este în joc onoarea serviciilor mele. V-am adunat pentru că sunteţi cele mai bune elemente ale acestei instituții...

Noi nu ne mai încăpem în piele; dăm pe dinafară de se umple încăperea. Ne scărpinam, modeşti, în vârful nasului.

– San-Antonio, face Tataia, te declari gata de plecare?

– V-aţi îndoit de asta, dom’ director? behăie tolomacul de San-Antonio, gata oricând să-şi lase găurit cojocul pentru mica lui glorie.

– Nu, dragă prietene. Îţi vei alege doi tovarăşi de echipă. Dar, mai înainte, aş vrea ca domnul Oscar Avane, aici de faţă, să vă facă un curs rapid despre Khalaab-al-Amouk, ţară puţin cunoscută de europeni. Când va termina, veţi şti ce calităţi se cer pentru a întreprinde ancheta periculoasă cu care vă însărcinez.

Licitaţia s-a închis!

Un mic freamăt parcurge asistenţa... Colegii se benoclează pe furiş la mine, ca să vadă cum mă comport. Perspectiva unei escapade atât de delicate în cătunul ăla împuţit nu-i tentează, după cât se vede. Le e destul că încasează scatoalce şi plumbi în Europa, făcând gherilă cu răufăcătorii; păi dacă, după toate astea, trebuie să se joace şi de-a Lawrence al Arabiei, cu preţ redus, atunci le vine să-şi trântească insigna de sticlete în prima pubelă întâlnită şi să se angajeze la Poştă, ca să facă acolo pe deştepţii.

Numitul Oscar Avane, care pare să fie fiul legitim născut din uniunea unui hering afumat cu o sticlă de ulei de măsline, păşeşte spre hartă. Este un domn elegant, cu gesturi naturale şi glasul mângâietor.

– Domnilor, atacă el, poate ştiţi deja, statul Khalaab-al-Amouk rezultă din fărâmiţarea marii Arabii Karbonate de Seud, survenită după războiul în care această ţară a înfruntat Anglia, sub domnia lui Fotomathon I. Este o ţară a cărei întindere e, în mod vizibil, egală cu cea a Franţei.

– Numa’ că n-are capitală Parisul, zeflemiseşte Abominabilul.

Oscar Avane îi aruncă o ocheadă îngheţată şi continuă:

– Capitala, aşa cum v-a spus domnul director, se numeşte Khalaab-al-Ik, iar locuitorii din Khalaab-al-Amouk sunt khalaabagiii. Unica bogăţie a ţării: petrolul. De-a lungul litoralului, se fac ceva citrice şi, sub primele contraforturi ale munţilor Lukremené, pasc turme de astrahan pitic, dar astea sunt resurse foarte secundare. Khalaab-al-Amoukul este, în mod oficial, guvernat de Imamul Kummaïrespyr; de fapt, această ţară se subîmparte în emirate mici, dintre care cel mai important este emiratul Khanal. Fiecare dintre emirii care le conduc este, în realitate, un monarh independent pe care îl doare-n cot de directivele de la capitală. Deci unitatea Khalaab-al-Amoukului este doar iluzorie. Emirii sunt oameni foarte bogaţi, datorită petrolului, bănuiţi asta. Trăiesc în lipsă de înţelegere...

– Sunt tâmpiţi cu toţii? se nelinişteşte Teribilul.

Întreruperile astea ale lui Béru sunt nişte excremente peste care treci. Aşadar, Oscar Avane continuă fără să-l onoreze măcar cu o privire.

– Moravurile de acolo sunt foarte primitive. În afară de emiri şi de curţile lor, populaţia trăieşte în mizerie.

– Las’ să vină popovii, profetizează în surdină stângistul Béru.

De data asta, părerea lui capătă o oarecare pertinenţă, pentru că Avane dă din dovleac.

– Tocmai, că vin, aprobă el. Doctrina lor se dezvoltă ca neghina din grâu, în mijlocul acestui popor subdezvoltat, mânat cu biciul şi lăsat să crape de foame. Emirii se plimbă în Cadillac fără să-şi dea seama cât e de aproape ziua în care khalaabagiii or să-i stropească cu afurisitul lor de petrol şi or să le dea foc.

Tataia tuşeşte, jenat. Nu-i prea place s-o lungim pe tema asta. Are nişte idei preconcepute, inclusiv modul lor de folosinţă.

– Ca să ne întoarcem la afacerea care vă interesează, domnilor, reia Oscar Avane, vă precizez că avionul de la Trans-Lucide a aterizat în emiratul Khanal, care este guvernat de marele emir Obolan, cel mai aprig oponent al guvernului oficial. V-am spus că aceşti emiri sunt aproape autonomi, mai adaug că Obolan este un tiran burduşit cu aur şi frământat de ambiţii. Nu-i nici un secret că ţinteşte să-l detroneze pe imamul Kummaïrespyr, ca să-i ia locul. Apoi îi va mătrăşi pe ceilalţi emiri, ca să opereze unificarea Khalaab-al-Amoukului şi să devină un adevărat şef de stat.

Eu ridic degetul, ca la şcoală.

– Prin urmare, dumneavoastră credeţi, domnule Avane, că, în măsura în care avionul a aterizat voit în emiratul Khanal, asta ar implica o complicitate a marelui emir Obolan?

– Fără pic de îndoială, afirmă Oscar Avenue, şi iată de ce au murit anchetatorii serviciilor secrete. Cum debarcă vreun european în ţara asta, ceea ce este extrem de rar, zbirii marelui emir Obolan nu au nici un fel de dificultate să-l repereze şi, dacă dă dovadă de o curiozitate mai deosebită, îl şi suprimă.

– Totuşi, nu poţi declara război Khalaab-al-Amoukului doar ca să faci liniştit o anchetă, suspină dragul de Pinuchet.

– Cu atât mai mult cu cât nici n-ai fi sigur că-l câştigi, întăreşte Obezul.

Bătrânul bate din palme, iar atenţia noastră intră la loc, în rând.

– Mi-a venit o idee, anunţă el cu emfază.

Béru dă să exclame că „o dată nu înseamnă nimic“, dar îi propulsez o lovitură de ciubotă la ţurloaie, cu titlu preventiv.

– Cei care vor pleca în expediţie se vor deghiza în arabi, declară el. Vor debarca la Mokkophania, portul sultanatului Analfabeth, regiune a emiratului Khanal. Acolo, îi va aştepta o caravană mică de dromadere. Vor ajunge, făcând etape scurte, la Totla-Khanal, oraşul în care se găseşte palatul lui Obolan. Oficial, vor fi negustori de zdrăngănele şi vor face comerţ.

Oscar Avane intervine.

– Îmi permit să precizez, în trecere, dacă domnul director îmi permite, că poporul khalaabagiu este foarte sensibil la negustorii ambulanţi. Aprovizionaţi-vă cu marfă puţin costisitoare, de genul „Totul la 100 de franci“, şi veţi deveni personaje de vază.

– Toate bune şi frumoase, admit eu, dar cum o să ne descurcăm în privinţa dialectului?

Oscar Avane dă din capul lui de culoarea coclelii.

– Khalaabagiii vorbesc o arabă scotonazală, pe care nu o regăseşti la nici un alt popor din Orientul Mijlociu. Cei mai evoluaţi cunosc engleza, unii franceza. O să fie de ajuns să susţineţi că veniţi din Africa de Nord.

Bătrânul intervine. Îl mânca, dragul de el, că de mult nu mai trăncănise nimic.

– Am întors Parisul pe dos, încercând să vă găsesc pe cineva care să vorbească khalaabageza, dar degeaba. Prin urmare, va trebui să folosiţi sistemul pe care-l preconizează domnul Avane.

– Om vedea, mă învoiesc eu. Acum rămâne de rezolvat problema colaboratorilor mei. Îmi trebuie băieţi în stare să judece la rece.

– Dacă mergi să te fâlfâi prin soare, este de preferat, într-adevăr, glumeşte Detunătorul.

Eu continuu, în atenţia domnului şef al meu.

– Aceşti oameni trebuie să fie tineri, îndrăzneţi, supli, plini de curaj.

– Sanchi, că doar n-oi filma Tarzan! rânjeşte Béru.

E dezumflat Grăsanul meu; dacă lăsăm îndrăzneala deoparte, semnalmentele coechipierului ideal, pe care tocmai le-am dat, nu corespund deloc cu ale lui.

Îmi privesc în faţă colaboratorii. Mathias, Ronchond şi Nabus sunt tineri, sportivi şi neînsuraţi...

– Cine-i amator? întreb eu.

Toţi ridică mâna, în afară de moş Pinuche. Acesta din urmă îşi acţionează vechea brichetă cu o flacără tot aşa de fumegoasă ca un horn înfundat şi îşi părpăleşte trei milimetri de mustaţă, sub vicleanul pretext că-şi reanimează chiştocul. Am o strângere de inimă. De obicei, Pinuche e gata oricând pentru escapadele periculoase. Ai zice că îmbătrâneşte. Oftez. O uşoară tulburare îmi abureşte inima romanţioasă.

– Cred, declar eu, că am să-i aleg pe Mathias şi pe Nabus.

Cei doi interesaţi se înclină, cu roşeaţa gloriolei pe frunţi.

Atunci, Enormul se pune pe nişte mugete de-ai zice că li se taie trompele, cu ferăstrăul circular, unei întregi turme de elefanţi.

– Mersi de delicateţe, tună Divinitatea Sa cu nasturii de la prohab încheiați strâmb; va’ zică, te sacrifici o’ntreagă carieră pentru un domn despre-n privinţa lu’ care faci prostia să-i admiri isprăvile şi el, cum poa’ să-ţi facă o măgărie, nici nu stă pe gânduri.

Îşi întoarce faţa movulie spre Boss.

– Don’ director, face el, am regretul să vă dau demisia mea fără s-o mai înfăşor în ambalaj-cadou! Eu, nici nu mai poa’ să fie vorba de rămânere într-o casă despre care mă umiliţi.

– Calmează-te, cartoafă, îi recomand eu. Dacă nu te iau, e pentru un motiv foarte simplu....

– Pen’că n-am supleţe de boa, nici curaj de Bayard şi că-s niţel mai puriu? scrâşneşte devotatul meu camarad.

Se îndepărtează de noi, se apropie de perete, îşi sprijină de el braţul îndoit şi se pune pe bâzâit cu suspine adânci la adăpostul cotului.

Şi uite-ne pe toţi zâmbind, cu lacrimi în gene. E o loază grăsană, cumsecade şi sensibilă Béru al meu.

Mă duc la el şi-i pun mâna pe ceafă.

– Ei, hai, doar n-o să-mi faci pe Dama cu Camelii, Grasule. Nu te iau decât pentru că tu nu suporţi căldura. Ţi-e mereu sete, recunoşti? În văgăuna aia în care mergem noi, mahomedul nu te atinge cu vreun pămătuf de pene, crede-mă când îți spun.

El întoarce spre mine moaca udă de lacrimi.

– Ei şi, face el, poa’ să nu ştii că există tigve pline cu apă?

– Uitându-mă la tine, n-ar trebui să uit asta, consimt eu.

– O să-mi iau nişte sticle cu muscat şi gata treaba.

Cum să rezist, prieteni, când toată fiinţa mea aspiră la acest tovarăş de călătorie?

– Foarte bine, o să vii în locul lui Nabus.

Nabus nu are aerul că ar fi chiar aşa de consternat datorită acestei permutări. Se preface totuşi contrariat, dar numai ca să dea bine.

– Ei bine, afacerea e aranjată, declară Bătrânul zâmbind.

– Îmi permiteţi! zice deodată Pinaud, strângându-şi mustaţa cu combustie lentă între degetul mare şi arătător, pe care le-a umezit în prealabil cu salivă.

– Aveţi ceva de spus? murmură domnul Dir, nemulţumit, mângâindu-şi craniul asemănător unui popou de bebe crescut cu fulgi de cereale Blédine.

– Da, domnule director, behăie Pinuchet. Aş vrea să vă semnalez că mi-am făcut serviciul militar la puşcaşi şi că vorbesc curent marocana. Nu credeţi că ar fi bine să mă alătur acestei expediţii? Khalaabageza este, după cum zice domnul Avane, un dialect special. Totuşi, rămâne un limbaj arab. Or, mi se pare că, dacă unul dintre membrii misiunii ar vorbi, cu adevărat, limba...

Bravul, scumpul, blândul, tandrul, suavul, şiretul, generosul Pinaud! Nu a ridicat mâna ca să nu se aleagă cu o bruftuluială. Cu înţelepciunea lui obişnuită, a aşteptat momentul ca să-şi plaseze lovitura secretă.

Babacul îmi aruncă o privire în formă de portmantou. Eu bat din cazmalele mele de strâns fărâmituri.

– Ah! adevărat, vorbeşti curent marocana? zice el.

– Da, domnule director.

Bătrânul se întoarce spre Oscar Avane.

– Ei bine, o să puteţi face un pic de conversaţie amândoi, decide el.

Şi iată-l pe flăcăul Oscar, cum se pune pe ciripit în limba lui Hasan al II-lea. Pinaud ascultă, cu sprâncenele adunate în spatele fumului împuţit al ţigării sale.

Când celălalt a terminat, murmură:

– Vreţi să repetaţi mai rar, vă rog...

Şi Avane, stăpânindu-şi un zâmbet, repetă. Atunci, Zdreanţa Bătrână sporovăieşte, la rândul ei. Ceea ce spune e amestecat cu cuvinte franţuzeşti.

Îi trag un cot lui Avane.

– Mi se pare că nu-i prea rău, nu-i aşa? îi suflu eu.

– Într-adevăr, recunoaşte, plin de generozitate, însărcinatul cu afaceri arabe. Sunt convins că, după un mic antrenament, domnul inspector se va exprima în mod fluent.

Băbătia are tâmplele transpirate.

Îi aruncă lui Oscar Avane o privire lungă şi oarbă, mulţumindu-i pentru milostiva lui minciună.

Prin urmare, iacătă-l pe Pinaud băgat în afacere, în locul lui Mathias.

Foarte rapid, Bossul ne pasează instrucţiunile.

Trebuie să plecăm mâine, dis-de-dimineaţă. Un avion ne va duce la Aden, acolo o să ne îmbrăcăm hainele arăbeşti şi o să luăm un bampor spre Mokkophania. În acest oraş o să ne aştepte caravana, şi marea, redutabila aventură va începe.

– Nu luaţi nici un bagaj, declară el, în afară de lenjeria de corp. În schimb, o să vă echipaţi fiecare cu o cantitate mare de mărfuri de doi bani. Ţin să le cumpăraţi voi singuri, ca să le cunoaşteţi mai bine.

Zâmbeşte.

– Şi încercaţi s-o vindeţi pe acolo cu profit; secţia de opere de binefacere a poliţiei vă va fi recunoscătoare.

Ne luăm rămas bun cu o mulţime de strânsori de cazma.

Capitolul II

Deoarece în viaţă trebuie să stabileşti întotdeauna o ordine, începem prin a merge să dăm pe gât nişte rachiu de coacăze la bomba din vecini.

Béru este, tot, numai bună-dispoziţie.

– Ce mutră faină o să mai avem, înţoliţi ca arabicii, declară el, golind un glass dintr-o singură aspiraţie. În afară de Băbătia, natürlich, care o să fie ca un şeic fără acoperitoare, cu mutra asta a lui de constipat.

Pinuchet-ul se supără.

– O să vă prindă bine să aveţi cu voi o vulpe bătrână ca neica Pinaud al vostru! profetizează el.

– O să fii vulpea deşertului, se strâmbă de râs Grasul.

Numai cât a rostit cuvântul „deşert“ şi l-a trăsnit o sete, că trebuie să-şi reînnoiască consumaţia. Béru e ca o cămilă. Îi trebuie provizia de carburant înainte de a se lansa în pustie.

– Da’ ce zdrăngănele tre’ să cumperi, în chestia cu negoţul?

– Tot ce vrei. Ieftior şi nu prea mărişor, înţelegi genul?

– Da’ dac-aş merge la Bazaru’ Primăriei? propune Rotunjimea Sa.

– Fă cum e mai bine.

Îi las şi mă duc să iau de la economat bonuri de comandă în alb.

Şi, în momentul în care traversez un culoar, ochesc un vechi cunoscut de-al meu, aşezat pe o bancă jegoasă, între doi jandarmi. E vorba de Sidi-Mână-Lungă, un pungaş de mare clasă, al cărui nume veritabil este Sirk Hamar. Acest gentilom a făcut, cu brio, de toate: furt din buzunare, ca să-şi facă mâna, trafic de prafuri, proxenetism, atac cu mână armată etc. Cazierul lui nu mai e de privit şi i-ar da dureri de cap chiar şi lui Dillinger. De câţiva ani stă la adăpost, având, după gura lumii, diferite hogeacuri pe acelaşi nume. Când eşti arab, meseria de peşte îţi este adevăratul sprijin al bătrâneţilor.

Sirk Hamar mă recunoaşte şi el şi îmi adresează un mic zâmbet, deloc semeţ.

– Ei, ce-i, şmecherie, îi zic eu, te-au prins cu labele unde nu trebuie, săracul de tine?

El dă din umerii lui zdraveni, de puturos bine întreţinut prin gimnastica de dimineaţă.

– E o eroare judiciară, dom’ comisar.

– Ei, taci, fac eu, de la „Roger-Ruşinosu’“ nu s-a mai pomenit aşa ceva.

Şi, adresându-mi unuia dintre caraliii care îl încadrau:

– Bănuiesc că nu a ciupit fundul cutiei milelor de la biserica din colţ?

– Oh, nu! dom’ comisar! Urâtu’ ăsta s-a compromis într-o afacere cu bancnote false.

Mă încordez.

– Atât îţi lipsea din palmares, Sirk. La ora asta te pregăteşti pentru decatlon? Mă bate gândul că ai să fii campion la toate disciplinele crimei, băieţică.

El se ghemuieşte între propriii lui umeri şi nu răspunde nimic. Mandea, fiu unic şi preferat al Féliciei, mama mea cea bună, îşi continuă drumul. La economat (de notat că economatul e un loc unde se fac cheltuieli) am fost anunţat de Babacul şi primesc bonurile în alb, care îmi permit să fac cumpărăturile prevăzute în program.

Când mă întorc, Sirk Hamar şi vitejii săi arcaşi nu mai sunt pe culoar, ci în biroul stimatului meu coleg, comisarul Bessénfoï. Uşa a rămas deschisă şi Bessénfoï, zărindu-mă, îmi adresează un gest amplu, plin de consideraţie.

Intru, ca să-i strâng cazmaua. Ne spunem chestii importante, gen „Ce-mai-faci-binişor-şi-tu-e-frumos-azi-dar-poate-mâine-o-să-plouă“ şi dau să-mi continuu inexorabil drumul semănat cu capcane, când inspectorul-secretar al lui Bessénfoï, un pistruiat care bate la maşină cu două degete şi cu limba scoasă, începe să procedeze la interogatoriul lui Sidi-Mână-Lungă.

– Numele, prenumele, data şi locul naşterii! latră el.

Inculpatul, care este obişnuit cu aceste mici formalităţi, anunţă culoarea cu o voce posomorâtă.

– Hamar, Sirk, născut 18 martie 1930 la Smokhinitsi, Khalaab-al-Amouk.

Aţi citit bine, fraţilor? Cât despre mine, am auzit bine?

Cu pasul şovăitor al somnambulului care se preumblă pe o frânghie de rufe, mă apropii de Sirk Hamar.

– Eşti născut în Khalaab-al-Amouk? croncăn eu, căci vorbesc curent corbeasca modernă şi o citesc nu mai puţin curent în textele lui La Fontaine.

– Mda, articulează el, îl ştiţi?

– Urmează, nu peste mult. Cât ai stat în cătunul ăla, Sirk?

– Vreo cinşpe ani, îmi explică el. Pe urmă m-am îmbarcat spre Cairo. De acolo m-am dus la Marsilia şi, în fine, la Paris.

– Goana către nord, glumeşte preaonorabilul meu coleg.

Mandea n-are chef de goange. Ameţitorul vostru San-Antonio este răvăşit de capriciile întâmplării, iubitele mele.

– Prin urmare, continuu eu, probabil că vorbeşti de minune khalaabageza?

– Păi, dacă mi-e limbă maternă!

Sidi-Mână-Lungă zâmbeşte strâmb.

– Dar, ştiţi, domnule comisar, continuă el, dacă aveţi chef să învăţaţi o limbă străină, alegeţi mai de grabă engleza sau spaniola, o să vă fie mult mai utile, dacă vă gândiţi că khalaabageza e folosită doar de vreun milion de persoane.

Îl înhaţ pe Bessénfoï de o aripă şi îl trag pe culoar.

– Dragă Maurice, zic eu, pentru că se numeşte Henri, am impresia că am dat peste găina cu ouă de aur.

– Ce se întâmplă?

– Ar fi cam multişor de explicat. Spune-mi, cum stă Hamar în privinţa cazierului judiciar?

Bessénfoï face o strâmbătură pe care agentul de publicitate al pilulelor Pink ar da o avere.

– Ăla nu mai e cazier, e ladă de gunoi! se hlizeşte el.

– Şi chiar e pe bune în afacerea cu lovelele false?

– Până-n măduva oaselor.

– Deci, o să-i pice greu dacă ajunge la Curtea cu Juri.

– O să încaseze douăzeci de anişori de pârnaie ca popa, fără să mai punem la socoteală expulzarea.

– Perfect. O să-mi faci un serviciu prietenesc.

– Sigur că da, afirmă acest loial confrate.

– Lucrează-l la meserie pe arăbel, fierbe-l în foi de viţă, ca să scuipe tot, şi descrie-i viitorul într-o lumină cât mai întunecată. Pe scurt, ceea ce-ţi cer e să-i înşfaci moralul şi să i-l faci arşice. S-ar putea să-l cam folosesc pe pungaşul ăsta în nişte scopuri prea lăudabile.

Cu acestea, năvălesc la Big Boss. Este în „şedinţă“, cum spun secretarele: dar când ştie că scumpul lui San-Antonio vrea să-l vadă, iese cu viteză supersonică în anticameră.

– Dom’ şef, freamăt eu, cred că zeii sunt cu noi.

El se încruntă din cauza acestui plural. Tataia este un om extrem de credincios şi nu-i place ca divinitatea să fie standardizată.

– Adevărat?

Eu îi înşir figura cu Sirk Hamar.

Rămâne de douăsprezece ori paf.

– Nu se poate! tună el. Şi eu care am răsturnat cerul şi pământul ca să găbjesc un khalaabagiu!

– Vechea poveste a omului care căuta fericirea şi a găsit-o în propriul lui pat, şefu’!

El dă din cap cu energie.

– Asta înseamnă că norocul este deja de partea voastră, San-Antonio.

– Pe scurt, pot să-l iau pe maimuţoi în expediţie?

– Dacă va fi de acord, da.

– O să fie de acord. Lăsaţi pe mine, o să ştiu eu să-i cânt poezia ţării natale.

– Atunci, îl iei în locul lui Pinaud?

– Nu, patroane. Nu uitaţi că omul ăsta e un gangster. Nu o să fim prea destui trei ca să-l supraveghem, fiindcă e posibil să încerce să ne dea ţeapă.

– Ai mână liberă, San-Antonio.

Şi îmi pasează pe furiş o strângere de mână complice.

– Paşaportul acestui om va fi gata în acelaşi timp cu ale voastre, iar biletele lui de transport, la fel.

Cobor iar la Bossénfoï. Sunt de părere că scatoalcele nu zboară prin biroul său, doar dacă nu cumva o aplauda el scamatoriile vreunui prestidigitator. Altfel nu-mi explic plesnetele care se aud.

Ca să-l las să-mi aranjeze cum trebuie clientul, mă aşez pe culoar, să cuget oleacă la acest business. Îmi pare că pruncul se prezintă al dracu’ de bine, prieteni, sper că, în ciuda creieraşelor voastre deghizate în jeleu de coacăze, vă daţi seama de asta.

Fiindcă, la urma urmei, dacă avem cu noi pe unul de prin partea locului, care să vorbească limba fără accent, misiunea noastră devine realizabilă.

Bineînţeles că Sirk Hamar va trebui să nu ne facă figuri, dar contez pe Stimabilul Béru care să-l ţină în lesă.

Aştept un sfertuleţ de ceas, apoi împing uşa. Ce e mai nostim la camaradul meu Bessénfoï e că nu se zgârceşte la marfă. Mutra lui Sidi-Mână-Lungă seamănă, de acum, cu un accident de cale ferată. Are o clăpăugă dezlipită, un ochean mare cât pumnul meu, nasul ca o tomată, iar când pătrund în birou, stă şi se uită cu o oarecare melancolie la trei canini în perfectă stare de pe parchet. Fuseseră ai săi.

– Ei bine, ieduţule, îi zic eu, s-ar părea că horoscopul tău se lasă pe tânjală.

– Sunteţi toţi nişte împuţiţi, îmi răspunde el.

E impertinent, nu? În orice caz, lui Bessénfoï nu-i place şi-i acordă un nou decoct de căpăţână de miel, care deghizează craniul lui Sirk Hamar într-un sputnik accidentat.

– Auzi, Bessénfoï, îi spun confratelui meu, subliniindu-mi vorbele cu o ocheadă complice. Pesemne că micul meu tovarăş, căruia îi faci onoarea acestei mici şedinţe, e vârât într-o chestie deloc prezentabilă.

– Mai rău! îmi răspunde Bessénfoï.

Îmi aruncă o ocheadă tot atât de grăitoare şi adaugă:

– Nu numai că riscă douăzeci de ani de răcoare, cu treaba aia a lui cu lovelele false şi cu pedigriul de culoarea closetului public pe care-l are, dar mă bate gândul că el e asasinul de sub clar de lună!

– Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! urlă Sirk cu cei trei fildeşi în minus.

Îl avem la cheremul nostru, dragile mele. Peştele a înghiţit momeala, nu ne mai rămâne decât să-l pescuim cu îndemânare.

– Ah! Nu, nu se poate! mormăie Bessénfoï, aplicându-i o castană convingătoare peste bot. Declaraţiile diferiţilor martori concordă. O să efectuez o confruntare, băieţică, ai să fii identificat, crede-mă!

– Am alibiuri, latră nimicitul.

Gestul nepăsător al lui Bessénfoï sfârşeşte prin a-i distruge speranţele. Bun, acum intră în joc San-Antonio.

– Dragă Bessénfoï, zic, eu, mi-l poţi încredinţa pe acest gentleman câteva minute, aş vrea să-i vorbesc.

– Vă rog!

Îl târâi pe Sirk Hamar în biroul meu. Aşa îşi smiorcăie borşul din trompă, sărmanul, că-i o adevărată binecuvântare să-l iau de acolo.

– Părerea mea e că destinul tău nu-i prea prezentabil, bietul de tine, îi zic eu. După cum merg lucrurile, şi cu un dur cum e comisarul Bessénfoï, nu m-ar mira s-o sfârşeşti pe tăietor.

– N-am omorât, îmi răspunde, încercând să facă să treacă printre buzele lui crăpate un maximum de sinceritate. N-am făcut de petrecanie la nimeni niciodată, domnule comisar.

Mă scol, ocolesc biroul şi mă aşez în faţa lui, chiar pe mobilă.

– Ia zi, Sirk, ce-ar fi dacă aş fi eu zâna bună şi aş avea puterea să-ţi ating dosarul cu bagheta magică şi să-l fac iar alb, ca spălat cu Persil?

El mă fixează cu gura căscată deasupra gingiilor sângerânde.

– Ai auzit vorbindu-se de serviciile secrete, bebeluş necopt?

– Sigur.

– Ei ne cer să le dăm niţeluş o mână de ajutor, ca să facem ordine într-o afacere delicată din Khalaab-al-Amouk.

Îi pândesc reacţiile. Tot ceea ce reuşeşte el să exprime este o totală lipsă de înţelegere; unde mai pui că foloseşte, pentru a realiza asta, un mijloc foarte rudimentar: îşi încruntă sprâncenele groase.

– Deci trebuie să merg, în compania unor pretenari, în cătunul tău. Incognito, te prinzi? Doar că e o problemă: nu vorbim nobila ta limbă, micul meu gorobete. Prin urmare, îţi fac următoarea propunere: te luăm cu noi şi tu joci de partea noastră; în schimb, la întoarcere, te lăsăm la Cairo şi tu îţi faci o viaţă frumoasă, nouă de tot, în altă ţară decât Franţa. E cinstit, nu? S-ar putea spune că ai noroc, pentru că eşti khalaabagiu. Montesquieu scria: „Cum poate fi cineva persan?“; exclamaţia s-ar putea aplica în cazul tău, iepuraş.

Îi trebuie ceva timp, ca să dea ocol situaţiei. În fine, un zâmbet uşor se iveşte pe sub buzele lui rănite.

– Şi în ce constă treaba asta?

– Mergem acolo să căutăm nişte tipi dispăruţi. Ca să nu atragem atenţia, ne deghizăm în arabi nomazi. Asta nu-i deloc complicat...

– Cu condiţia să nu fiţi demascaţi, asigură Sirk Hamar.

Îşi ridică mâinile încătuşate şi se şterge la nas.

– Dacă se descoperă cine sunteţi, ştiţi ce riscaţi?

– Zi-i.

– Ţeapa!

Simt nişte furnicături alarmante în fundament. Mi se pare, copii, că ar trebui să-l iau mai degrabă pe Charpini cu mine, nu credeţi?

– Nu fi îngrijorat, Sirk, îi spun eu. Totul o să meargă bine, noi lucrăm la meserie. Ei, ce-ai hotărât?

Nu are nici o umbră de şovăire.

– Oh! bineînţeles că refuz!

Păi, dacă-i vorba de decepţie, asta chiar că e decepţie. Eu credeam că afacerea e în buzunar! Întotdeauna păcătuiesc prin exces de optimism.

– Refuzi! mă sufoc eu.

– Da, dom’ comisar. Prefer să înghit nişte ani de pârnaie în Franţa şi chiar să mă urc la schitul Te-salut-cu-şapca-n-mână, pentru o eroare judiciară, decât să mă întorc în ţara mea.

– Ca să vezi! Şi pe ce motiv, if you please?

– Prefer aşa, repetă el, căpos.

– Dacă există tipi pe care să-i muncească dorul de ţară, atunci nu eşti tu ăla, Sirk!

Biata lui mutră răvăşită de seismul din biroul vecin schiţează o grimasă.

– Franţa e adevărata mea patrie, dom’ comisar. Prefer să mor aici.

Agasat de încăpăţânarea asta neroadă, îmi ridic braţele, aşa cum face Generalul când se duce să „eu-vă-înţeleagă“ la popoarele de peste mări.

– Dar eşti încăpăţânat mai prosteşte decât un măgar roşu, băiete! Eu îţi spun că mergem acolo, pe şest, vreo câteva zile. N-ar trebui să-ţi spun, creţule, dar eu am o baftă mare cât uşa unui hangar de Boeing. Totul va fi bine!

Hamar dă din cap.

– Nu-i posibil, dom’ comisar.

Şi declamă, foarte oriental:

– „Îmbrăcaţi un iepure cu pielea unui şacal; n-o să reuşiţi să-l faceţi pe un şacal să creadă că ăsta e un şacal!“

Tembelul ăsta ar fi în stare să mă bage în sperieţi. Oh! da’ chiar că începe să mă ia cu răcori pe linia mediană!

Voi mă ştiţi, prieteni, rareori mă ia pe mine cu bâţâială. Ei, şi când mi se întâmplă să fac bravo din genunchi şi să cânt la castaniete cu dinţişorii, reacţionez întotdeauna foarte repede şi foarte violent.

Sar asupra lui Sirk Hamar, îl înhaţ de reverul costumului mişto, alb cu dungi negre, şi-l deplasez de pe scaun.

– Auzi, frate-meu, îi suflu în trompa spartă, ascultă-mă bine; când un om ca mine face o propunere unui om ca tine, nu o face ca să audă că i se răspunde nu, te prinzi? Ai să vii cu noi, că-ţi surâde sau nu, şi-ai să faci ce am să-ţi spun. Şi totul o să meargă bine. Şi o să ne întoarcem de la trăgătorii tăi în ţeapă şi o să te las la Cairo. O să fii salvat împotriva voinţei tale, te prinzi?

El nu răspunde nimic, întoarce privirea şi îşi suge buza inferioară.

I-l predau lui Bessénfoï, cerându-i să repare frumuseţea maimuţoiului.

După ce-i primesc asigurările, îmi permit o raită la laborator.

Roşcovanul mă întâmpină cu zâmbetul lui cordial obişnuit.

– Aveţi nevoie de serviciile mele, domnule comisar?

– O să-ţi expun mica mea problemă, Léon. Am de făcut un voiaj în compania unui domn care ar prefera să moară, decât să facă numitul voiaj.

– Noroc că nu-i voiaj de nuntă! hlizeşte bravul ruginiu.

Îşi trece mâna prin incendiul din scăfârlie şi face cu ochiul.

– Dacă înţeleg bine, căutaţi un remediu ca să-l facă să stea liniştit şi chiar să vrea să vă însoţească.

– Eşti tipul cel mai inteligent din această casă, după faimosul comisar San-Antonio, aplaud eu.

– Trebuie ca animalul să fie docil, nu? Să meargă şi să se supună şi să nu o dea-n bară?

– Just, August!

– Am ce vă trebuie. Înainte de plecare, o să-i facem o mică înţepătură.

– Cât durează efectul?

– Câteva ore. Dar puteţi să-i faceţi din nou.

– Şi n-o să mi se ramolească gagiul?

– Deloc.

– În cazul ăsta, pregăteşte-mi o mică trusă de boy-scout pentru mâine dimineaţă.

Şi mă cărăbănesc, plesnind de hotărâre!

Capitolul III

Nişte gagii care fac o meclă haioasă, ăştia sunt vânzătorii de la Bazarul Primăriei, când mă anunţ în subsolul lor doldora de fierătanii. Încep cu raionul de tăietoare de roşii. Îmi spun că, în Arabia, genul ăsta de articole trebuie să-l intereseze pe indigen, având în vedere că domnii khalaabagii n-au mare lucru în care să-şi înfigă colţii, în afară de poamele de aur. Tre’ să fii practic. În toate văgăunile in the world, oamenii adoră să cumpere aiureli care nu folosesc la cine ştie ce, doar cu condiţia ca aiurelile în chestiune să aibă o utilitate aparentă.

Îl las pe vânzător să-mi toarne la gogoşi şi să-mi explice cum funcţionează maşinăria. E simplu ca bună ziua. Are o manivelă, un schimbător de viteze şi un volan. Nu se conduce mai greu decât un doi-cai-putere şi îţi taie roşiile în rondele subţiri ca feliile de salam servite în restaurantele cu preţ fix.

După ce îmi demonstrează cum se cuvine că acest aparat îţi zdruncină existenţa în aşa hal, încât viaţa de dinaintea lui e alta decât viaţa de după, vânzătorul de solduri îndrăzneşte să mă întrebe dacă doresc unul.

– Nu, îi răspund, pune-mi două sute cincizeci.

Bietul subpământean se sufocă. Ar păli bucuros, dar, cum are deja o albeaţă de andivă, în subsolul lui fără soare, se abţine. Când n-ai decât tuburi de neon ca să te bronzezi, nu-ţi mai poţi permite reacţiile unui tip obişnuit, e fatal.

În afară de tăietoarele de roşii, mai achiziţionez trei duzini de jartiere bărbăteşti şi câteva tranzistoare destinate tipilor din crema Khalaab-al-Amoukului. Şi iată-mă gata să semăn dezordine pe pieţele din ţara lui Sirk Hamar.

După ce mi-am pregătit astfel expediţia, mă întorc acasă. Félicie îmi votează un zâmbet radios: tocmai prepară un cuşcuş care – trebuie să admiteţi – se şi potriveşte în această împrejurare!

Cu prudenţă, îi aduc la cunoştință că sunt însărcinat cu o misiune în Orientul Mijlociu. Asta-i taie bucuria. Îşi spunea ea că nu e normal să i se întoarcă Odorul acasă la şase ceasuri.

– Vrei să mergem la cinema, după cuşcuş, ’Mico? îi propun eu.

– Ţii neapărat? mă întreabă ea.

– Nu chiar.

– Nici eu.

Îmi agăţ haina pe umeraş.

– Am chef să te ajut la bucătărie, ’Mico. O.K.?

Ochii ei se înrourează, pe cuvânt! Félicie e o tipă care se prinde la toate. A înţeles foarte bine că sunt aşa de tandru din cauza plecării mele de mâine.

Simte că mă paşte o primejdie. Unii bărbaţi au o mutră ciudată când calcă strâmb. Eu am, cu siguranţă, o mutră aparte când – aşa cum spune atât de elocvent Béru – oasele mele îşi riscă pielea.

Ştiu că ea n-o să-mi pună întrebări. Preferă să nu ştie ce-o să învârtesc în arăbime.

Tot curăţând la napi pe masa din bucătărie, îmi spun că, dacă nu mă întorc din scârba asta de misiune, Félicie o să rămână cu totul singurică în căsuţa noastră liniştită şi mi se pun numai noduri în gât, băieţi. Aproape că m-aş jeli, dacă m-aş asculta. Nu, nu pe mine m-aş plânge, ci singurătatea Féliciei. Mamele n-ar trebui niciodată să-şi piardă ţâncii. Nu-i corect. Bunul Dumnezeu este indecent când permite astfel de lovituri neloiale.

Din fir în păr, cum ar zice croitorul meu, reuşesc să-mi studiez misiunea mai îndeaproape. Mi se pare că Big Babacul ne-a băgat cu nasul într-un afurisit de sac cu rahat, tipilor! Bossul a citit prea mult din Tintin, şi asta i-a scurtcircuitat bulbul, pân’ la urmă. Şi apoi, trebuie spus că valorosul său San-Antonio prea l-a răsfăţat. Tot servindu-i luna pe tavă, la micul dejun, a ajuns să mă ia drept vrăjitorul Merlin.

Acum, când mă holbez la lucruri puţin mai calm, îmi dau seama că n-am nici o şansă la sută să mă întorc din Khalaab-al-Amouk. Pentru că, la urma urmei, agenţii expediaţi acolo ca să ancheteze nu erau copii de cor. Dacă şi-au lăsat derma pe acolo, prin ţara petrolului şi a traşilor în ţeapă, e pentru că nu au fost în stare să ducă cu preşul o întreagă populaţie, nu? Logic!

Domnul director al lu’ peşte ne imaginează înţoliţi în arabici şi jucându-ne de-a caravangiii (lui Offenbach), pe spatele dromaderelor! Aş vrea şi eu, dar mă bate gândul că khalaabagiii or să se cam ţină de burtă când or să ne vadă sosind pe rumegătoarele noastre cu cocoaşă.

Or să ne ia drept Circul Barnum! Cu cât cuget la tărăşenia asta, cu atât îmi spun că am dreptate să-l îmbarc pe Sirk Hamar cu noi. Ceea ce mă întristează e că trebuie să-l împachetăm cu forţa; totuşi, sper că atunci când va fi la treabă se va purta cu curaj pungaşul ăsta al deşertului.

– Ai un aer îngrijorat, dragul meu, bâiguie Félicie a mea, amestecându-şi cuşcuşul.

Printre aburi, ’Mica are un aer ireal. O apariţie. Dau din cap.

– Sunt puţin cam trist la gândul că plec de lângă tine, îi răspund eu.

– O să stai mult?

– Totul depinde de felul în care o să-mi evolueze ancheta.

Ea dă din cap.

– Şi pleci singur, dragule?

– Nu, cu Bérurier şi Pinaud.

Dintr-o dată, îşi recuperează un pic de optimism.

– Ah! bine, asta mă linişteşte, zice ea.

Pe mine nu!

* * *

– Sirk, cum te simţi, bătrâne?

Pare că merge la câţiva centimetri deasupra solului. Privirea lui are ceva gânditor, iar gesturile îi posedă o stranie moleşeală.

– Bine, articulează el pe un ton monocord.

Gagiul Béru mă împunge cu cotul.

– Nici măcar nu ştie că s’tem în avion, pariez, face el. Tre’ să-l întreb pe Roşcovanu’ de la labo’ numele drogului, pen’ c-aş vrea să-l experimentez niţel pe nevastă-mea.

Îşi smulge un păr din nas, la care se holbează în această pură lumină, care nu se găseşte decât la şase mii de metri altitudine.

– Ar fi un vis să mi se supuie Berthe, doar când îi fac cu ochiu’ sau cu degetu’. I-aş comanda tot ce n-a vrut să-mi facă niciodată, de când suntem însuraţi.

Mă aştept la o enumerare spurcată, dar Grăsanu’ recită, cu ochii pe jumătate închişi, deja leşinat:

– Nişte omlete cu pătrunjel, labă de fâţă, inimă de vacă cu cepişcă, ete cetera, ete cetera!

Mă benoclez la Pinuchet. Şi-a păstrat găina în avion şi doarme sub ea ca un bătrân îngeraş fanat.

Hodorogul a luat loc alături de Sirk Hamar. Béru şi cu mine ocupăm scaunele din spate, ceea ce ne permite să-l supraveghem pe pungaş.

Până acum, totul a mers admirabil, Sirk şi-a căpătat drăguţa lui de injecţie şi stă cuminte ca o iconiță reprezentând un Sfânt Ioan Botezătorul homo, alături de oiţa lui cârlionţată. Trebuie să-i fac alta când vom fi pe vapor. Deci toate bune. Cerul infinit nu are nici un nor. Este aproape alb de căldură.

– E pentru prima oară că aterizez în Arabia, declară Grăsimea Sa. Am survolat-o deja, dar soileam.

– De fapt, spun eu deodată, ce mărfuri ai cumpărat pentru vânzare?

El îmi face cu ochiul.

– O grămadă de chestii, nu fi îngrijorat.

Sunt îngrijorat, dar mă abţin să insist.

La începutul după-amiezii, aterizăm la Aden. Vizitarea oraşului va rămâne pe altă dată, fiii mei, căci bamporul nostru o ia la sănătoasa peste două ore, iar noi trebuie să adoptăm costumaţia arabă de pe acum. Un corespondent de-al Babacului ne aşteaptă la volanul unei maşini americane decapotabile. Ne drivează până la bungalowul său, la marginea oraşului. Acolo ne aşteaptă ţoalele. Tipul e un specialist şi probabil că a fost croitor într-o viaţă anterioară, căci trebuie să-l vezi cum ne selecţionează de iute burnuzurile, turbanele şi gandurele. Am luat cu mine câteva sticloanţe de Bronzine de la Molyneux şi mânjesc vitrina lui Pinaud şi pe aceea – mai vastă – a Grasului, înainte de a mă ocupa de a mea. Pe scurt, la capătul unui ceas, semănăm cu nişte autentici arabi.

Mă cocoşez de râs, ca un smintit, în faţa spectacolului nemaivăzut al Grasului şi al lui Pinaud, deghizaţi în descendenţi ai lui Mahomed.

Burdihanul lui Béru, sub gandură, seamănă cu o minge de rugby pe care ar fi ciordit-o dintr-un mare magazin şi pe care speră s-o scoată pe şest.

Cât despre Pinaud, niciodată nu a părut mai uscat şi mai jalnic. O slujnică de paraclis provincial sadea, scumpele mele! Ce păcat că nu vă puteţi delecta văzându-l!

– Tre’ să ne ocupăm de jupân Hamar, now!

Pentru moment, acesta este prăbuşit într-un fotoliu de bambus, încercând să depăşească încercarea la care l-a supus Roşcovanul.

Cască întocmai ca la o conferinţă a Reverendului Tembelowitz, asupra incidenţei cheii reglabile în războaiele religioase. Uneori se freacă la ochi cu un fel de furie prost stăpânită şi scoate nişte oftaturi adânci.

Pinaud mi-l arată.

– Ar trebui să-i mai dai una mică, mă sfătuieşte el. Am impresia că a asimilat prima doză.

Asta-i şi părerea mea.

Caut trusa în micul meu bagaj de mână. Ruginiul mi-a dat o duzină de fiole şi o seringă. În afară de astea, mi-a pus şi vată şi alcool de 90 de grade.

Deschid flaconul de alcool şi fac o strâmbătură: e gol.

Aerul stânjenit al Béru mă lămureşte. Setilă ăsta mi-a pilit sticla. Îi spun felul meu de a gândi, iar el bolboroseşte nişte proteste confuze.

Din fericire, corespondentul nostru ne înlocuieşte alcoolul distilat de Grasul şi Sirk îşi capătă noua doză de „Stai-cuminte“. Nu ne face nici o dificultate când îşi pune costumul care îi este destinat. Trebuie să recunosc că, în frumoasa lui gandură, Sirk nu mai are deloc aerul de peşte din Pigalle. E mai real decât în natură.

– Puteţi să-i studiaţi manierele, ne îndeamnă corespondentul Bossului. Pentru voi o să fie o oglindă bună.

În momentul plecării, gazda noastră scoate o exclamaţie.

– Ce e? mă neliniştesc eu.

El arată picioarele lui Béru.

– Domnul şi-a păstrat pantofii de antilopă! zice. Nu se poate. Trebuie să-şi pună papuci, ca toată lumea.

Asta nu e pe placul Mastodontului.

– Doar nu vă-nchipuiţi c-o s’mă preumblu în cipici prin deşert! bombăne el. Cu tot nisipu’ ăla şi cu toţi scorpionii!

– Pune-ţi papucii, sclavule! tun eu.

Se supune.

– Da’ pot să-m’ ţin măcar şosetele, sper!

– Nu!

– Da’!...

Începe să mi le cam toace mărunt Cârcotaşul.

– Dă-ţi jos şosetele, Béru! ordon eu. Ştiu că aşa ceva nu e de lăsat în păstrare la domnul, dar trebuie.

Majestatea Sa se aşază şi începe să tragă de amărâtele alea de şosete.

– Dac-aş fi ştiut că misiunea asta mă obligă să fac aşa nişte fiţe, io n-aş mai fi insistat să viu. Sau, atunci, m-aş fi spălat pe ţurloaie.

Din şoseta smulsă răsare, efectiv, o copită de nepovestit. Dacă, în loc să-şi pună cizme pân’ la brâu, canalagiii ar roboti desculţi, cartoafele lor ar fi mai prezentabile decât ale Grăsanului.

El se scuză în faţa corespondentului nostru, care se întoarce cu spatele, strâmbând din nas, cu un aer dispreţuitor.

– Tre’ să vă explic că baia noastră face relaş de luna trecută, având în vedere că ţeava e spartă şi că, la Paristruț, când e vorba să dai de un instalator, po’ să-i pui cruce...

– Ajunge! mormăi eu, o să te despuţi la bord.

Păcătuiesc prin optimism, căci barcazul pe care ne îmbarcăm este o îngrozitoare coajă de nucă saudită, încă şi mai împuţită decât inspectorul principal Bérurier.

Pe punte sunt capre şi dromadere. Pasagerii cei mai lipsiţi de mijloace şi-au ridicat aici corturi. Într-o dezordine de nedescris, fauna asta îşi instalează bivuacuri, cu ţipete şi rugi ori de câte ori se înclină puţin vasul.

La ora rugăciunii, toată omenirea asta se întoarce spre Mecca şi îngenunchează pentru a-l implora pe Allah. Sunt unii care profită de poziţia lor ca să se răstească la papuci.

Pute ca în abatoarele săteşti aflate în plin soare. Nişte muşte arăbeşti, zdravene, albăstrii şi bâzâitoare, sunt reginele fiestei. Fac naveta de la oameni la animale, descriind arabescuri maure în aerul încins la culme.

Damele cu faţa acoperită îşi fac bucătăriseala, iar ţâncii nevoile. Mirosuri de ulei şi de şofran se întrepătrund cu duhori de puroaie şi de closete vidanjate. În mijlocul acestei zarve un muezin cântă la flaut, iar notele piţigăiate îţi intră în urechi ca nişte viermi perfizi.

Tovarăşii mei şi cu mine beneficiem de o cabină prevăzută cu patru priciuri de lemn, acoperite cu nişte covoare răpciugoase. Până la urmă ne refugiem aici. Încercarea de a soili e cel mai bun mod de a omorî timpul.

– Cât timp tre’ să-nghiţim luntrea asta a Meduzei? întreabă Obezul.

– Vreo treizeci de ore, Gagiule. Te îngrozeşte?

– Şi-ncă cum! Eu, care credeam că o să-mi ofer o viaţă de croazieră, sunt cam dezumflat. A luat-o razna Babacu’ ăl Mare, de ne face pe noi, sticleți parizieni, să călătorim într-un asemenea hârdău cu căcat!

– E un lucru pe care se pare că-l uiţi, zice Ben Pinaud.

– Şi carele-i ăla? bodogăne Abdel Béru.

– Că, începând de acum, nu mai suntem caralii francezi, ci negustori arabi.

Aplaud înţelepciunea pinuciană.

– Aşa-i, Grasule! Pinaud-ul de câmpie are dreptate. În schimb, admiră prudenţa şi clarviziunea Bătrânului, care a prevăzut totul. În acest moment ne topim în folclorul arăbesc. Mâine, or să coboare la Mokkophania patru arabi ca toţi ceilalţi. Nimeni n-o să ne observe. Nu vom fi decât în anticamera Khalaab-al-Amoukului, dar metamorfoza va fi fost deja desăvârşită.

Majestatea Sa bagă la cap. Se aruncă pe priciul lui cu graţia unei vaci bolnave. Abia a intrat în contact cu „patul“, că se ridică urlând. Dobitocul ăsta n-a fost atent la trusa farmaceutică pe care o pusesem acolo şi şi-a înfipt seringa în buci.

Ne agităm în jurul posteriorului său. Acul i-a intrat până-n prăsele. I-l smulg cu un gest scurt. Acum e strâmbat de tot. Şi dacă ar fi fost numai atât, scumpele mele dragi! Sacul ăsta de grăsime a spart toate fiolele. Conţinutul lor face o băltoacă în punga de cauciuc.

– De patru ori tâmpit! tun eu. Ce-o să ne facem acum, că nu mai avem calmant pentru colegul nostru!

Majestatea Sa sultanină şi-a ridicat gandura, înfăţişându-ne un magnific dos flocos, pe care apare o picătură de sânge.

– Ar tre’ să vezi de rana mea, s-o cureţi, pân’ să faci gură, protestează el. În văgăunile astea împuţite trebe că se infectează nasol înţepăturile cu acu’, am eu aşa, o idee.

Nu greşeşte. Aşa că frec conştiincios, cu alcool, locul dureros.

După ce am terminat, Grăsanul îmi înşfacă flaconul din mână.

– Dacă fiolele sunt sparte, alcoolul nu ne mai poate folosi, aşa că mai bine să-l bei înainte ca să-l evacueze căldura, nu?

* * *

Servitul cinei de pe „Tăiţel“ este un poem. La bord, după cum v-am spus, nu sunt decât două clase: leftermanii de pe punte şi privilegiaţii din cabine. De notat că standingul privilegiaţilor nu e nici măcar pe potriva celui al emigranţilor europeni. Iar stewarzi nu-s mai mulţi decât cătanele pontificale la un congres al Partidului Comunist! Fiecare se descurcă cu problemele lui. Şi nu-i decât o budă – una singură – pentru clasa a moţată. Prin urmare, cina, ca să ne întoarcem la ea, ne este anunţată cu un şuierat de sirenă. Pe loc, nu te prinzi, dar, auzind tărăboiul de pe culoar, ne-am benoclat la ce se petrecea. Mai întâi, l-am expediat după ştiri pe Pinaud, având în vedere că se lăudase cum că sporovăie marocana. Se întoarce fără să se fi luminat şi ne scoate din încurcătură, abia la urmă, Sirk Hamar.

– Cina! face el.

Camaradul nostru se extrage din comă văzând cu ochii. Mă tem să nu-mi facă vreo figură pe nasol. Ar trebui să-l avem la ochi, nu care cumva să ne dea peste cap treaba. Îl încredinţez înaltei griji a lui Béru, acest prinţ al dosului de labă.

– Dacă se agită, îl calmezi la marea artă, amice, O.K.?

Majestuosul îşi strecoară viguroasa lui dextră prin gandură şi îşi cotrobăie pe la buric.

– Las’ pe mine, San-A.!

– Te supără? îl întreabă Pinuche, constatând că zgărmăneala lui se lungeşte.

Grăsanul e lugubru.

– Io am aşa, ca o ideie, că pe contratorpiloru’ ăsta e cevaşilea lăţei, face el. Am o-ntreagă populaţie care-i dă năvală la foalele mele, mă’ băieți. N-ai nişte Marie-Rose pân bagaje, San-A.?

Răspunsul meu negativ îl face să se întunece. Deodată, e numai arţag şi bombăneală la tribord. Îmi înfierează lipsa de prevedere. Îmi spune că şefii militari din marile epoci s-ar fi sinucis pentru mai puţin de atâta.

În fine, calmat, ne urmează până în sala de haleală.

Ar trebui să vedeţi ungherul ăsta, fraţilor! Şi tre’ să-l vezi şi pe meşterul bucătar! Imaginaţi-vă o încăpere lungă de tot, având drept mobilier numai o masă lungă şi bănci. Pe jos nu s-a măturat de când a ieşit bamporul de pe şantierul naval. Pute al dracu’ de rău. Calci peste resturi scârboase, ceea ce nu restabileşte echilibrul insului care n-are stofă de marinar.

Or, taman când luăm loc la această troacă, laolaltă cu o grămadă de băştinaşi, iacătă că „Tăiţelul“ începe să danseze, să danseze şi chiar să valseze.

– Da’ ce să-ntâmplă? întreabă Majestatea Sa.

– Asta e Mardaua Omanului, care începe, geografiez eu.

Béru, care n-are teamă de răul de mare mai mult decât de calambur, ne asigură că Marea Omanului este o sursă de căcat.

Şi este chiar aşa ceva, mai ales pentru ceilalţi meseni. Nu e nici o damă în sala de mese. Domnii ăştia îşi pun gagicile sub cheie. Chitesc că trebuie să fie al dracu’ de greu să încornorezi un tip din ţara lui Aladin! Şi voalate, unde mai pui! La început, nu-i uşurel să alegi, când surioara nu-şi arată decât lampioanele. Nimic nu-i mai înşelător ca ocheanele. Îţi faci idei din pricina culorii şi a strălucirii lor, dar, dacă tot ce-i primprejur e nasol, ăla eşti, cu închipuirile tale cu tot. S-au luminat degeaba vitrinele. Nişte egoişti, ăştia sunt arabii. La ei totul nu-i decât pentru gagiu. A lui haleala, farnientele, măgăruşul, bucuriile luxoase. Madam Ben Cutare n-are dreptul decât să amestece-n cuşcuş şi să aştepte bunul plac al cotoiului ei.

La sosire, toţi domnii ăştia cumsecade, în gandure impecabile, prevăzute cu cingători în culori numai ape-ape, fac fiţe sau, mai degrabă, ca să folosesc limbajul locului, salamalecuri. Se fac temenele, se duce mâna la gură, la inimă, peste tot. Şi, pe urmă, se pun pe sporovăit în draci. La început, Pinaud, dornic să se fudulească, le dă drumul în marocana lui de mare paradă militară. Dar nimeni nu le vede la ce zice el, bietul odor, mai mare păcatu’ de cazna lui.

Pe şest, supraveghez purtările amicului nostru Sirk Hamar, care-şi revine progresiv din prosteală. Pare uşor aiurit tipul. Nu se prinde ce-i cu el.

Bucătarul de la bord e un negru înalt, ciupit de vărsat, care l-ar vindeca de sughiţ şi pe un tigru înfometat. Poartă un şorţ mare şi murdar peste un şort şi mai murdar, ca negroteii de pe eticheta sticlelor de rom. Pune pe masă o tingire imensă umplută cu nu ştiu ce fel de crăpelniţă oribilă. Nu că vreau să fiu rău cu compania „Tăiţel“, dar hrana de la bord n-ar hali-o de bună voie nici măcar o javră de pe la noi.

Domnii de faţă nu fac pe delicaţii. Se servesc şi încep să halească cu mâna. Metoda asta îi convine de minune lui Béru. A fost dintotdeauna contra tacâmurilor Grăsanul meu. Intermediarii nu l-au entuziasmat niciodată.

Toate ar merge bine, dacă „Tăiţelul“ n-ar face pe nebunaticul cu valurile de un verde întunecat ale Mării Omanului. Are nişte urcuşuri subite ca în funicular, apoi pică într-un gol, de ai impresia că te scufunzi! Montagnes-russes, ce mai! După douăzeci de secunde, mesenii termină cu pălăvrăgeala. După un minut, numai vreo patru-cinci (printre care Béru) mai înfulecă. Pinaud este de un verde nostim deasupra stratului de Bronzine. Mă anunţă că se va repatria la budă. Cum nu e decât una la bord, trebuie să nu te laşi întrecut la viteză. Şi eu abia frunzăresc. Nu că aş suferi de rău de mare, da’ jafu’ ăsta de haleală mă deprimă. Tot zgârmând prin farfurie, ajung să descopăr un cârnăcior pitit sub o grămadă de scârboşenii. Îmi împlânt dinţii în el. Aoleu! Durere! Dacă’ aş fi muşcat dintr-o flacără oxiacetilenică, n-ar fi fost mai rău.

Îmi înhaţ paharul cu ceai, ca să încerc să-mi sting incendiul, dar nu reuşesc. Sunt corozivi cârnaţii ăştia. Cred că-i folosesc ca să decapeze etrava navei, când „Tăiţelul“ este în cală uscată!

Cât despre Béru, îi găseşte pe gustul său. Picanţi taman cum îi plac lui, mă asigură, cu obrajii plini de lacrimi cât pumnul.

Vaporul seamănă acum cu un ascensor diliu care ar urca şi ar coborî întruna. Când plonjează în hăurile marine, ţi se urcă inima-n gâtlej; în schimb, când face o mişcare ascendentă, biata palpitantă se refugiază-n fundul stomacului, strigând „scapă cine poate“!

Chiar în faţa Majestăţii Sale, e un şeic gras (cu acoperitoare), care-şi duce mâna în faţa gurii, cu un aer nemulţumit că se află aici. Reuşeşte să-şi stăpânească greaţa un scurt moment, dar măţăraia e impetuoasă, când îşi pune în cap. Şi neascultătoare, ar trebui să vezi! Arăboiu’ cu bărboiu’ (are o pădure de jur-împrejurul clonţului) îşi ia iute de la gură mâna plină de inele de aramă şi-şi trimite în farfuria Grasului începutul mesei de acum, plus sfârşitul precedentei. Béru nu se ofensează pentru această livrare neaşteptată.

– Am impresia că nu prea stai bine cu carburaţia, băiatu’! face el spre vizaviul lui, fără să se tulbure.

Şi se pune iar pe înfulecat.

Eu încep să găsesc că situaţia e de nesuportat. Cu atât mai mult cu cât, acum, jumate de masă borăşte peste cealaltă jumate. Sirk Hamar e şi el printre noi. Şi el se răsteşte la papuci. Mesenii plâng, gem şi se târăsc în patru labe spre culoar. Ultimii mâncăi mănâncă acum pământul. Nu mai rămâne decât Grasu’, care se-ndoapă într-o veselie, bucuros de baftă! Goleşte farfuriile din două linguri şi tot mai ia. Nici măcar nu bagă de seamă că un pasager delicat s-a servit de tingirea cu tocană ca să-şi uşureze pipota. Viaţa e a lui. Vaporul, în orice caz. Respingătorul este singurul stăpân la bord. El face legea! Neptunul Mării Omanului şi al întregului Ocean Indian este aici, amici, nu-l mai căutaţi!

– Pleci? îmi zice el.

– Prefer, fac eu. Tocmai am atins capătul nopții, Grasule. Am nevoie să văd soarele.

Pe punte, să nu-ţi mai povestesc. Pasagerii sunt pe burtă, implorând pe Allah, Mahomed şi tot brain-trustul ceresc, printre două sughiţuri.

În faţa uşilor closetului e o adevărată răzmeriţă, because Pinaud s-a baricadat înăuntru şi nu vrea să deschidă poporului. Închis în bastionul lui, bătrânul deşeu apără eroic locul. A citit ordinele de zi ale lui Joffre şi este gata să se lase ucis, decât să dea înapoi. Sămânţă de erou, vă spun eu! Sunt totuşi bătrâni cu barba albă, care imploră. Sunt şi dame scoase din cabine de chemarea cabinetului. Vălurile le fâlfâie în vânt. Acum nu mai sunt mascate până-n ochi, credeţi-l pe San-A. al vostru multiubit. Iar găliganii lor geloşi nici nu se gândesc să mai cârcotească văzând această lipsă de respect faţă de uzanţe. Fiecare pentru sine şi Allah pentru toţi!

Îi vezi agăţaţi cu duzinele de bastingaj: alţii se încleştează de tot ce e fix! Muezinul, pe care răul de mare îl ocoleşte, continuă să cânte din flaut. Sunetele scrâşnite ale instrumentului său gâdilă glotele surmenate. Asta-i ajută pe unii să descopere în străfundurile lor resurse nebănuite. Pe bune, puicuţelor, n-o să uit eu prea curând traversarea asta.

* * *

Noaptea linişteşte valurile zbuciumate. Pasagerii cu mațele golite reuşesc să-şi afle somnul. În cabina noastră, Pinaud şi Béru merg cu porcii la jir. Despre partea mea, nu reuşesc să-mi găsesc odihna. Mă gândesc la tot ce ne aşteaptă în Khalaab-al-Amouk şi îl supraveghez pe şest pe Sirk Hamar.

El stă lungit la celălalt capăt al cabinei, cu alte cuvinte, cât mai departe posibil de uşă. Până atunci, n-a spus nimic, deşi medicamentul lui a încetat să-şi facă efectul.

Ca să mă asigur, am pus în jurul banchetei lui jurnale mototolite. Dacă aş fi adormit şi el ar fi încercat să se facă nălucă, foşnetul hârţoagelor călcate m-ar fi trezit cu siguranţă.

Îmi stăpânesc pofta de fumat. Prin pereţii subţiri ai „Tăiţelului“ îi aud pe ceilalţi pasageri sforăind.

Respiraţiile zgomotoase se unesc într-un concert ciudat, care acoperă zgomotul maşinilor.

Un foşnet uşor. Privesc în direcţia lui Hamar. Puşlamaua asta mică tocmai şi-a pus un picior pe podele. Îl pune şi pe celălalt şi se scoală. Îl las, pentru că nu mă supără să am un pretext de discuţie cu tipul.

Încet, foarte încet şi aproape fără să facă să foşnească ziarele, ceea ce înseamnă o adevărată ispravă, se îndreaptă spre uşă.

Nu-i mai trebuie decât doi paşi ca să ajungă la ea, dar, ca să facă asta, trebuie să treacă prin faţa cuşetei mele.

Şovăie, îşi încearcă norocul. Dar pică rău, căci sar pe el şi îl trântesc jos. Între noi începe o luptă sălbatică. Ruliul face ca trânta să ia întorsături felurite. Ba eu sunt peste Sirk, ba el peste mine.

Ne cărăm scatoalce, castane, lovituri de genunchi. La un moment dat, încasez un lat de palmă peste gât şi, sufocat, îi dau drumul. El profită ca să se desprindă.

– Da’ ce-i ‘ici! bombăneşte vocea béruriană, nu mai poate omu’ să soilească dăloc?

Grasu’ se scoală. Se prinde la scenă şi, fără să se întrebe de ce capăt o să apuce situaţia, se aruncă înainte, peste Hamar, ca un berbec nărăvaş. O nefericită mişcare de tangaj îi deviază traiectoria şi îl propteşte în peretele despărţitor. Acesta din urmă este aşa de subţire că devla de beton a Grasului trece prin el. Aud nişte schelălăieli de partea cealaltă. Apoi ocări. Oricât n-aş înţelege eu araba, când un tip zice „căcat“, poate să zică asta în manciuriană, în canacă ori în saudită, tot mă prind.

Văd torsul Grasului, care se cutremură. Trage un muget feroce. Chitesc că locatarii din cealaltă cabină nu sunt mulţumiţi de vizita lui fracţionată şi nu-şi exprimă dezaprobarea cu flori.

Dar Sirk, în timpul ăsta?

Ei bine, a luat plasă, pentru că Grasu’ a blocat uşa fără să vrea. Înainte de a-i sări în ajutor camaradului meu, îi dau de cheltuială puşlamalei doi pumni în mutră, de-ăia care l-ar face şi pe un mamut să-şi strănute fildeşii. Hamar se prăbuşeşte.

Îi pot veni, prin urmare, în ajutor lui Bérurier-cel-Viteaz. Pentru asta, înarmat cu un cuţit, tai ţăndările de lemn care îi alcătuiesc un guleraş.

Grăsanul meu continuă să zvârle şi să mugească.

– Stai cuminte! îl îndemn eu, ai răbdare! O să fie gata imediat, Béru.

Şi e gata.

Moaca pe care o scoate din gaură îmi este, practic, necunoscută. Pişe sânge prin toate orificiile. Are nasul făcut compot, două cearcăne violete sub ochi şi o tăietură adâncă pe frunte. Mă chiombesc, la rândul meu, în cabina vecină şi ochesc un spectacol care ar face să crească chiar şi temperatura unei statui de marmură. De partea cealaltă este găzduit, cu adevărat, un caid cu cele trei neveste ale lui. Când Grasu’ i-a făcut această vizită pe nepregătite, caidul tocmai le dădea lustru doamnelor sale legitime. Nu numai că puştoaicele nu au văl pe mutră, dar n-au nici prin altă parte.

Soţul, retras în spatele ghişeului improvizat, continuă să facă un tămbălău pe cinste.

– Dinţii mei! fonfăie Béru. Mi-au căzut dinţii în partea ailaltă.

– Du-te să-i iei! îl sfătuiesc eu.

– Da’ dacă mă duc, maimuţoiu’ ăsta mă face arşice, se jeleşte Béru.

– Stai aşa, fac eu, o să-ncerc să-l neutralizez un moment.

Mă apropii de peretele spart, mă benoclez la puiculiţele îngrozite, care se ghemuiesc într-un colţ al cabinei, şi scot un fluierat admirativ. Asta-i ceva internaţional.

Turbat, soţul vrea să-mi administreze o scatoalcă prin gaură. Pe asta şi contasem. Iute ca fulgerul, îi înhaţ braţul şi mă încordez ca să-l lipesc pe dom’ Ben Karas de perete.

– Dă-i zor, Grasule! îi arunc eu, uşile cabinelor nu se închid cu cheia.

El se avântă. Aud uşa celeilalte cabine deschizându-se. Bibilicile vecinului cotcodăcesc de spărietură.

– I-ai găsit? îl întreb pe Béru.

– Mda, gata! face el.

Un scurt răstimp. Vocea lui sugrumată şopteşte:

– Ia zi, San-A. Nu poți să-l mai arimezi cinci minute, ca să-m’ savurez un şoricel de-a lu’ cotoiu’ ăsta-ntr-o viteză?

N-are habar de nimic Grasul ăsta spurcat.

– Vino aici imediat! ordon eu, dacă nu, îi dau drumul tipului şi n-o să mai rămână din tine decât o băltoacă roşie pe podea.

Nu aşteaptă să-i zic de două ori şi dispare, nu fără să fi administrat totuşi o palmă iertătoare pe crupele înfăţişate redutabilelor lui instincte.

Când se întoarce în vizuina noastră, îi dau drumul caidului. Ăstuia nu-i trebuie nici trei secunde ca să sosească. Spumegă.

Eu încerc să-l prind de mijloc, dar haita asta afurisită a luat un cuţit cu lama curbată şi are pretenţia să-mi taie cu el beregata.

– Stai, face calm Béru, a cărui mânie începe să crească şi să se înmulţească.

Îşi îndeasă placa în buzunarul pijamalei, apoi îşi scoate bluza, o pune pe banchetă şi se aţine.

– Po’ să-i dai drumu’ lu’ Găgăuţă ăsta, io-s gata.

Mecla lui sângerândă e frumoasă de curajos ce e.

Şovăi. Apoi îl eliberez pe caid. Ăsta vrea să mă aranjeze cu o lovitură de spadă, dar eu am făcut cursuri de torero prin corespondenţă şi îi execut o veronică impecabilă. El mă ratează, lama cuţitoiului se înfige în peretele de scândură. Mai erau câţiva centimetri şi-l încasam eu. Aşa ceva e, cu siguranţă, radical pentru angină, dar e rău pentru sistemul circulator.

– Aici, aici, vin’ la tata! îi zice matadorul meu fidel, altoindu-i una la ţurloaie.

Trigamul îi ţine piept. Greşeşte. Pentru Béru, când e furios şi pregătit, îţi trebuie douăsprezece bazooka şi un regiment de lăncieri ca să-i vii de hac.

Poate că Liston nu a devenit campion al lumii la stilul ăsta, totuşi vă afirm că seria trimisă de Malac îşi face efectul.

Arma albă poate este un violon d’Ingres pentru cumătrul Ben Cosor, dar la lupta cu pumnii goi, sufletu’! Fildeşii lui încep să plouă pe podele şi, curând, nu întârzie să se ducă şi el după ei.

Béru, calmat, culege molarii, caninii, incisivii şi cele două măsele de minte ale turbatului, le pune într-o bucată de ziar şi declară, vârându-i pacheţelul în mână:

– Ţine, amice, să ai amintire. Să le faci mărgele la muierile tale şi spune-le mai ales să fiarbă bine cuşcuşul, fin’că o buca’ dă vreme o să trebuiască să-l haleşti cu paiu’!

Vecinul nostru s-a liniştit, în sfârşit. Prin gesturi, încerc să-i explic că, dacă Béru a trecut cu capul la el, într-un moment nepotrivit, a fost din cauza tangajului. El nu spune nimic şi se duce la şeptelul lui, cu o mutră întunecată.

– Ei bine, ce zici dă circu’ ăsta! bombăne Béru ştergându-şi mutra tumefiată cu bluza de la pijama.

Apropo de circ, mă întorc spre Sirk, care şi-a venit în fire şi se uită la noi chiorâş.

– Toate-s din cauza lu’ bulangiu’ ăsta! face Béru.

Se apleacă peste banchetă, unde e prăbuşit Hamar, şi îşi mişcă încet pumnul pe sub nasul lui, aşa cum treci un flacon de săruri pe sub trompa unei pierituri leşinate.

– Dacă te mai clinteşti cumva, promite Prea-Onoratul, cu mecanismu’ ăsta micu’ de precizie de-l vezi, o să-ţi desţelenesc tot potretu’ aşa de-ntr-atâta, că chiar un superman dân chirurgia ortopedică n-ar mai fi capabel să te prindă-n buloane, te-ai prins?

Sirk Hamer întoarce capul.

– Domnule comisar, murmură el, nu-i corect ce-aţi făcut aici. Nici chiar cu un pungaş nu te porţi aşa.

– Să-i dau io un ceai dă cartilaje? mă întreabă Béru.

– Nu, Grasule, are dreptate.

Mă aplec spre Sirk.

– Sunt unele momente în care împrejurările te obligă să comiţi ticăloşii, bătrânul meu Hamar. Nu am făcut-o cu inima uşoară, crede-mă. În orice caz, tu eşti, de acum, în aceeaşi găleată cu noi şi tot ce-ţi mai rămâne de făcut, ca să ieşi din ea, e să ne ajuţi până-n pânzele albe.

– Până-n pânzele albe, se potriveşte, oftează Sirk.

Clătină din cap.

– Nici unul dintre noi patru n-o să se mai întoarcă, vă zic eu.

– Nu ştii cu cine stai de vorbă, se hlizeşte bunul şi dragul de Béru. Cân’ pleci cu San-A, te-ntorci întotdeauna.

După care, îşi pune la loc, cu hotărâre, placa şi şi-o potriveşte în mestecătoare.

În toată hărmălaia asta, Băbătia şi-a continuat somnul lui de îngeraş.

Bérurier în serai
  1. *