Raimundo Carrero

Inima mea e sora lui Dumnezeu

Traducere de Simona Ailenii şi Laura Bădescu

Ne imaginăm că trupul nostru acţionează, când, în fapt, nu avem un corp fizic şi acţionăm doar cu puterea gândului.

Paracelsius

Cinci feţe distincte ale unui singur om. Dacă ar fi posibil, aş încerca să descriu astfel, printr-o viziune prismatică, un personaj. Oare de ce, de fiecare dată, nu putem vedea mai mult decât o singură faţă?

Lawrence Durrell

Această carte e pentru Marilena

Şi pentru Renatta, Adriana, Nina şi Nena

Autorul recomandă ca această carte să fie citită între orele două şi şase, astfel încât lectura să se asocieze cu trecerea lentă dinspre umbră spre lumina ce se ridică uşor şi melancolic la începutul zilei, când povestea ajunge în momentul de repaus şi umilinţă. Sau să fie citită între orele două şi şase după-amiaza, atunci când personajele sunt copleşite de singurătate, linişte şi înţelepciune.

Un om este o întreagă comunitate

Stăpânii gunoiului

– Camila, aruncă afară gunoiul!

Ea mai ascultă puţin paşii de-a lungul coridorului, apoi, ieşind din cameră, o luă imediat, într-o clipă, spre sufragerie, iar când ajunse aici rămase nemişcată în picioare, bătând uşor cu degetele în masa întunecată, lungă, murdară şi fără faţă de masă, cu puţine scaune, în încăperea cu pereţi zgrunţuroşi, în ruine, cu tavanul netencuit.

Acolo erau trei feţe în aşteptare: o gură aproape ştirbă, străduindu-se să zâmbească, un nas coroiat şi o bărbie căzută ce atingea pieptul. Se împlinea un ritual. O disciplină întreţinută fără rigiditate, fără perseverenţă: uneori fără cafea, uneori fără pâine, uneori fără carne, uneori fără nimic. Pentru disciplină. Şi din obişnuinţă.

În acele zile fără mâncare se priveau, coborau ochii, se rugau. Prea puţine cuvinte, prea puţine, doar pentru a binecuvânta lipsa alimentelor. Leonardo, în capul mesei, cu umerii ce începuseră să i se încovoaie, nu admitea să sară peste o masă pentru simplul fapt că nu aveau pâine; cu părul răvăşit, cu acelaşi fel de a vorbi fără să-şi ridice ochii, doar mestecând. Mesteca având o demnitate a foamei. Faţa îi era somnoroasă, mereu somnoroasă, mahmură. Iar buzele, atât de subţiri, încât se confundau cu mâncarea. Nu de puţine ori i se părea că el îşi mânca propriile buze.

Sânge împărţit

– Camila, aruncă afară gunoiul!

Doar ce trăsese scaunul să se aşeze când auzi ordinul. Repetat. De ce să se mai aşeze dacă tot trebuia să arunce gunoiul în curte? Fraza era o monotonă alcătuire de cuvinte, domoale şi apăsătoare, astfel încât creă un ecou care se lovi de ferestre şi bântui prin sala cu pereţi înalţi şi murdari, prin casa abandonată de atâta vreme de stăpâni.

Cel care vorbise primul fusese Leonardo, iar apoi Raquel, prostituata care se degrada prin sex nu din poftă şi plăcere, nu pentru bani şi satisfacţie, ci pentru că avea un corp social.

Spunea că se prostitua nu din dorinţa carnală, nu era o femeie care să se arunce în focul lascivităţii, al dorinţei vulgare, mă încurc tot timpul cu bărbaţii, întotdeauna am fost aşa şi nu simt ruşine, remuşcare sau regret, mă mândresc că îmi împlinesc destinul, vreau să le împrumut sângele meu lor, celor care simt foamea.

În acel moment, ar fi trebuit să se lase noaptea – peste faţa curată, ca de ceară, sub pletele negre, strâns pieptănate peste cap şi ochii obosiţi, încununaţi de sprâncene negre, conturate cu creion. Nasul julit. Gura se arăta sub o urmă de ruj vechi. Tipul acela de ruj care încreţea buzele, culoare peste culoare: roz şi cenuşiu.

Să nu spui nimic, niciodată

– Camila, aruncă afară gunoiul!

Modularea vocii lui o încântă, cum era încă toropită de somn şi de lenea permanentă ce îi trudea corpul şi dorinţa, mai mult decât vocea lui Raquel. Se trezi, într-un târziu. Se întoarse spre Alvarenga, negustorul ambulant care cânta în trompetă pedepsele Soldaţilor Patriei lui Hristos. Amin? Amin. Şi nu vorbea.

Asculta. Motivele pentru care nu vorbea erau şovăiala şi umilinţa, căci avea o umilinţă strategică, şi dragostea, dragostea absolută pentru Raquel. Şi nu a vorbit, nu a spus fraza, dar Camila l-a auzit. El nu spunea nimic, niciodată nu spunea nimic, doar cânta din trompetă. Ca să se roage sau ca să cheme bărbaţi pentru Raquel. Trebuia să îi ceară ei permisiunea când voia să vorbească. Printr-o privire, printr-un gest, printr-un semn.

Ar fi vorbit doar pentru a o dubla pe Raquel, pentru a spune din nou întocmai ceea ce ea spusese, însă cu bucuria cuiva ce îşi descoperea propria voce, mângâind-o, dezmierdând-o, privind-o. O privea cu uimirea acelora care cer iertare. Mai mult decât cer, imploră. Nici nu vorbea şi deja cerea iertare. Mai aşteptă încă puţin până când el vorbi. Cuvintele, şi chiar ecoul cuvintelor începură să se estompeze, şi, mai mult chiar decât să se estompeze, să se afunde, astfel că ea le auzea ca dintr-o fântână. Se afundau uşor, fără grabă, fără agonie. Era clar. Şi, o dată cu ele, figura lui Alvarenga.

E un ordin; aşadar, va fi îndeplinit.

Masca suspendată

Mergea încet, tot mai încet, fără să se gândească la treburi, simplu ca şi cum ai zice bună ziua. Un pas în urma celuilalt, încă o dată, lip-lip cu papucii şi de la capăt. De la capăt. Mereu.

După ce dădu la o parte draperia de pânză ca să ia o pungă pentru gunoi, intră în bucătărie. De fapt, nu existau pungi pentru gunoi, ci doar foi de hârtie de ziar. Ea strângea puţine lucruri, nişte zaţ vechi de cafea, coji de portocală, mere mâncate pe jumătate, zahărul la care trăgeau muştele de pe raftul de vase, un băţ de chibrit, nimicuri, nimicuri, nimicuri, apă murdară în chiuvetă. Un aragaz vechi într-un colţ, acoperit cu un prosop sau cu un şervet, un capac căzut, pânza cu care erau acoperite vasele, care semăna cu cămaşa veche şi uzată a părintelui Leonardo, de atâtea ori spălată şi de atâtea ori murdărită. Ei nu îi plăcea asta, şi mâinile ei ardeau spălând, spălând mereu. Spălând mereu până când o dureau degetele.

Aştepta, cu intensitatea celui care speră, vocea mult mai profundă a lui Alvarenga, cel care nu vorbea, mai profundă decât a lui Leonardo şi mai suavă decât a lui Raquel. Nu era nici un fenomen, chiar nu-i plăceau fenomenele. Nimic excepţional. Îi era mai uşor să îl asculte pe negustorul ambulant după vorbele femeii, el rămânea indecis şi speriat, cu gura deschisă, aşteptând porunca lui Raquel – doar să vorbească, să vorbească dacă îi face un semn, poate o înclinare din cap, un gest, fie şi subtil. Cuvintele, cu siguranţă, îi stăteau pe limbă, pregătite să iasă. Deocamdată nu spunea nimic. Aşteptarea de pe faţă, de pe faţa grasă şi plină de speranţe, se topea în încercarea de a zâmbi. Încercarea asta îi ilumina, îi împodobea, îi neliniştea şi îi încâlcea faţa. Gura încremenită, ochii încremeniţi, faţa încremenită.

Purta o căciulă ca a lui Moş Crăciun. Mereu.

În lipsa pâinii, ruj

Când vine să o ia? Când?

Nici nu observă apa picurând care forma acele urme întunecate pe podeaua bucătăriei luminoase, chiar luminoasă, găurile din tavan şi din acoperiş, ferestrele căscate care lăsau să intre în cameră soarele puternic şi pereţii înalţi, de un galben ars şi aspru, un galben cenuşiu, pereţii murdăriţi în multe locuri de un fum negru, pentru că în casă gazul era tăiat şi se făcea focul cu hârtie, surcele şi benzină. Puţină benzină, luată cu împrumut şi nu întotdeauna înapoiată, de la un lucrător de la staţia din apropiere. Vreau să spun următorul lucru: Leonardo o atrăsese pe Raquel pentru ca ea, dintr-o dată, să-şi transforme corpul ei social într-un corp economic folosindu-l ca monedă de plată.

Mergea acum, Camila mergea lent, cu pas târşâit. Cu picioarele ei lungi. Ea ştia că are picioare lungi. Lungi şi armonioase. Picioare de pasăre. Elegante şi frumoase, mai mare dragul să mergi cu asemenea picioare. Nu erau înalte; cumva, aveau o înălţime obişnuită. Dar erau expresive. Foarte expresive.

E adevărat că, în afară de ceea ce mâncau la masă, mai bea şi cafea, din disciplină. Din disciplină şi din obişnuinţă. Şi de foame. Care obişnuinţă? Puteau să treacă multe zile fără să mănânce, fără să simtă lipsa, postea oricât era necesar, asta e, postea oricum, stătea zile întregi fără să mănânce, cu acel ascetism al sfinţilor şi martirilor pe care, până la urmă, ea îi admira atât. Citea viaţa sfintei Tereza de Lisieux, Doamne, să suferi şi să fii dispreţuită, viaţa sfintei Tereza de Jesus, sufletul nu are nevoie să consimtă, el deja aparţine Domnului, viaţa Sfântului Anton, care a devenit martir ca să îl cunoască pe Domnul, şi viaţa Mariei, Maica Domnului, încântătoare tăcere a umilinţei.

Umilinţa, da, umilinţa, asta era ceea ce o determina să facă acel efort imens, în principal negând imperativele orgoliului. Dar, nu, nu, de efemera vanitate totuşi nu reuşise să scape. O luptă dificilă, o bătălie tenace. Până când a capitulat. S-a dăruit măruntei vanităţi. Ceea ce ea numea secretul sângelui era o măruntă vanitate. Aşa cum exista mica moarte, desfătarea trupului, plăcerea care picură în sânge, inima care bubuie în piept, era posibil să cultive păcatul fără de păcat, cel care nu lasă urme. Plăcerea fără de păcat, dacă ar fi fost posibil să existe vreo plăcere fără de păcat, era chiar acea măruntă plăcere a unei vanităţi umile. A unui orgoliu umil. Căci avea nevoie de el. Şi, era clar, se aştepta să fie iertată.

Vanitatea umilă a rujului.

Foamea mistică

Îşi amintea că, în multe dimineţi, şi doar ca să nu mai fie martor tristeţii lui Raquel atunci când, în lipsa clienţilor, trupul ei nu era o monedă de schimb, Alvarenga punea la cale o strategie: strângea bucăţile de pâine de pe jos, bucăţi de pâine pe care Leonardo sau ea însăşi, Camila, le aruncase pe fereastră. Era puţin, foarte puţin, însă supravieţuia cu firimituri. Le culegea, le curăţa, le arunca în coş. Chiar şi aşa, se împuţina. Casa devenea mai tăcută, aproape că nu mai vorbea, îi era imposibil să vorbească. De mai multe ori pastorul se oferise să îi caute de lucru. Şi plângea, însă nu cu un plâns indignat sau zgomotos, ci cu un plâns suferind ce se auzea în nopţile de insomnie, prin liniştea adâncă a nopţii. Aşadar, Alvarenga, cu coşul în mână – cred că şi cu lacrimi în ochi – străbătea curtea în căutarea unor bucăţi de pâine. Pastorul plângea aşezat pe scaunul vechi şi descleiat, acoperit cu o pătură.

Asta fusese la început. Înainte să ajungă aici, locuise în vila din Arcassanta, iar în zilele de mai înainte stătuse în compania lui Dolores, numita Dolores, în casa cea mare din Piaţa Chora Menino. Stătuse acolo, sub supraveghere. Nu voia şi nici nu putea să însoţească grupul. La fel, trăia cu bani puţini, pe care îi risipea pe whisky şi pe ţigări, absorbită de savoarea unei singurătăţi construite de ea însăşi pentru a nu fi, da, pentru a nu fi niciodată incomodată. Ca şi în cazul unei răpiri, trebuiau să o ţină captivă acolo unde poliţia nu ar fi putut să pătrundă cu uşurinţă. Dar nici cu greutate. În nici un fel. Dolores rămăsese acolo. O entitate a trecutului.

Corpul social

Toţi îşi luau cafeaua de dimineaţă din obişnuinţă sau pentru că aşa era ritualul. Sau posteau, posteau mereu, la rând, chiar şi când sacrificiul nu era necesar. Foame, o, foame, de ce nu dispari? Era ridicol. Surâdea în faţa ridicolului. Adora ridicolul. Îi provoca mereu un fior. Nu-i aşa? Ei nici nu-i plăcea asta, însă el o spunea, o repeta, o recita. Îşi ascundea surâsul cu mâna. Chestii mai bune decât astea puteau fi auzite doar în spectacolele de la circ. Mai erau încă circuri care dădeau reprezentaţii cu drame precum Dumnezeu să le plătească, cu un cerşetor cu barbă falsă şi tot restul. Un castron din agată, un clinchet de monede şi o revărsare de cuvinte. O, foame, o, foame. Ea recita cu mâna pe piept, cu elocvenţă, lângă muntele de gunoaie. Teatral. Îşi imagina că e o cerşetoare aşezată pe caldarâm, repetând cuvintele. Implora, se implora chiar pe ea însăşi. Şi, în timpul acesta, repeta cuvintele.

Igname, parizer, salam, pâine.

Nu toţi mănâncă. Era o constatare evidentă. Nu toţi beau cafea, într-adevăr. Soldaţii Patriei lui Hristos nu predică postul, însă, cu toate acestea, postesc; până şi negustorul ambulant Alvarenga vinde un lucru oarecare prin oraş şi cumpără apoi mâncare. Iar mai târziu, cu ajutorul lui Raquel, prostituata cea pioasă, organizează un soi de târg vulgar. Foarte vulgar. Dar care, nu de puţine ori, era din caritate. Din curată caritate. Pentru binele tuturor. Aducea bărbaţi în camera pensiunii din Bairro do Recife; după ce se culca cu câte unul, nenorocitul, beat turtă, dădea în plâns şi spunea că e un nenorocit, căindu-se pentru ce făcuse.

De ce se căia? Nu-i plăcuse oare corpul meu social? Nu, nu, ea era atât de frumoasă şi atât de focoasă: altul era motivul. Oare motivul, fiule, vorbeşte, nu are ceva din ceea ce urechile mele nu ar putea să audă? Problema, doamna mea, e că banii daţi în schimbul împreunării erau pentru laptele copiilor, o, doamnă, cât sunt de nemernic. Era distrus şi în lacrimi, în lacrimi şi distrus. Chiar acolo, dezbrăcaţi şi îmbrăţişaţi, plângeau şi repetau actul de atâtea ori cât putea bărbatul, fără să mai plătească nimic. Alţi bărbaţi dormeau după aceea, iar ea plătea camera în orele care urmau, astfel încât nimeni să nu-i deranjeze. Nu voia ca nefericiţii să se simtă şi mai nefericiţi. Cu atât mai mult cu cât, atunci când nu găseau de lucru, toţi răbdau de foame, ceea ce ar fi putut să suspende misiunea corpului social. Şi cei ai casei, şi cei din afară. Clienţii, enoriaşii, preoţii şi credincioşii. Toţi. Cei care posteau şi cei care nu posteau. Însă, cu certitudine, casa trebuia să fie servită.

Era o chestiune de muncă. Multă muncă.

Gunoi şi lux

Făcu o tură prin piaţă şi se opri. Nu o mai luă pe potecă. Dacă ar fi privit în jos, ar fi văzut că picioarele ei încălţate în nişte sandale cu barete erau îngrozitor de murdare. Poate că ar fi fost mai bine să se aşeze aici, uitată de lume, pe terenul viran, lângă gunoi, lângă oamenii străzii, deosebit de vulgari, de beţivanii fără măsură, de porcarii întinşi pe jos. Să rămână aici pentru ceva timp. Fără îndoială că o invidia pe Raquel, femeia asta. Însă nu putea înţelege atâta dispreţ şi atâta umilinţă. Nu era posibil.

Îşi ţinea unghiile aranjate, vopsite, îngrijite, în contrast cu hainele aruncate pe ea în fel şi chip: rochii lungi şi informe, pantaloni până în pământ, rupţi în genunchi sau pe coapsă; îşi netezea părul făcându-şi un coc în vârful capului sau aiurea, trecând prin el un pieptene, şi avea rujul, ah, rujul, cel dintotdeauna şi pentru totdeauna, rujul într-o varietate de culori. Trebuia să compenseze vanitatea buzelor rujate cu umilinţa hainelor. Când era mică, îşi cumpărase, extaziată şi fericită, un ruj pe care-l văzuse în vitrina unui magazin de pe strada pe care stătea. Nu costase mult, era un lucru atât de ieftin, însă trebuise să adune ban cu ban până să strângă suma necesară.

Apoi descoperise bucuria mâinilor; bucuria unghiilor îngrijite.

Una, mai multe

Desfătare? Lux? Aici îi era teamă de poruncile Domnului. Se temea, e adevărat, cum se temea, în adâncul sufletului, de prezenţa, de imaculata prezenţă a lui Isis, pe care trebuia să o îndure când era singură. Se împotrivea. Se împotrivea din răsputeri, iar legiunea o purta pe căi întortocheate. Uneori, dreptatea trebuie rostită, nu simţită. Dintr-o dată, ca să înfrunte teama asta, se gândea la Isis. Şi îşi ridica mâinile împreunate, amândouă într-una singură. În timpurile trecute, în vechime, în timpurile care nu se mai întorc, asta, asta, trebuie să repet ca să nu uit: în timpurile care nu se mai întorc. Repetă ca şi cum nimeni nu ar mai fi spus asta vreodată. Cu puritatea începutului. A celui dintâi spectacol.

Raquel avea un corp social, însă cea cu care împărţea trupul era Isis, cea care acum lipsea. Corpul pe de o parte, corpul pe de alta. Corpul – materia, corpul – cuvântul. De ce atâta corp? Spre deosebire de altele şi de alţii, ea nu cunoştea limitele unui corp, ea nu cunoştea limitele corpului, limitele acestui corp, şi gata. Cu atât mai mult când era vorba de sex. Nesăţioasă şi de nesăturat. Femeie a luxului şi voluptăţii. De fapt, ea a fost, a zis pastorul Leonardo, cea care a ales casa cea mare din Arcassanta. Din senin, pe stradă, a oprit maşina şi nici nu am înţeles de ce, a tras frâna de mână, m-a prins de braţ şi, fără nici o îndoială, niciodată nu se îndoia atunci când era vorba de Isis, a intrat şi a spus: Aici, împărăţia Soldaţilor Patriei lui Hristos începe de aici. Şi de azi.

Iarbă şi frunze

Ea e ca un soldat.

Isis e un soldat al legiunii. Legionară a sexului, da, a sexului fără limite, căci, atunci când dezmiardă, îşi ridică uşor capul cu plete aurii şi fără de cusur, îşi mişcă ochii, lent, în mijlocul jocului pasiunii, şi ceva între pleoape şi retină începe a se modifica într-un anumit fel şi cu un anumit farmec astfel încât dă impresia că într-adevăr corpurile se întregesc acolo, împinse în mişcarea lor de o întunecată necesitate a sângelui tocmai pentru a celebra un tip rar de desfătare, care, imediat, le inundă faţa şi, în acelaşi timp, o altă nouă plăcere se instalează şi se mişcă în gâtlej, în gâtul dilatat şi tumefiat, pentru ca astfel să aibă loc aici durerea geamătului şi a nebuniei.

Apoi, sânii. Sânii lui Isis sunt precum doi munţi care se răzvrătesc, posedaţi de gingăşia pielii şi a cărnii, care se domolesc şi devin mai moi, mai suavi, cu sfârcuri care par două fântâni de nelinişte şi umbră, căci se înfioară şi ascund buzele ce îi ating cu gingăşie sau cu furie, şi stârnesc ample, ample şi fremătătoare, fremătătoare şi intense bătăi ale sângelui, ale acestui sânge ce pulsează împrăştiindu-se şi adunându-se apoi pentru a da naştere altei desfătări a spasmelor şi fiorului tremurat.

Spasmul şi fiorul care se înfiripă în viscere, aceste fine şi delicate, prea delicate viscere, acolo unde buricul, aparent neînsemnatul buric, aminteşte de o insulă rafinată şi perfectă, împrejmuită de o piele ce are ceva cu totul special, încântător – e ca un puf de pasăre, de frunze umezite – căci în desfătarea fremătătoare şi fremătată se dăruieşte acestei minunate mişcări a delirului care, iar şi iar, se reinventează.

Se reinventează în plenitudinea întâlnirii dintre iubirea calmă sau chinuitoare, secretă sau revelată, serioasă sau deocheată, unde un trup se contopeşte cu un altul oferindu-şi splendoarea desfătării şi a unui fel ciudat de fericire care mai mult se ascunde decât se arată, şi păstrează pentru sine agonia plăcerii şi astfel a întregii furii a speciei umane, domolită sau eruptă în spasme care mor, căci a muri e iluminarea extremă a vieţii, a acestei vieţi care se inventează în glasuri minunate, în vânturi şi intemperii, în imensul soare al disperării, în durere şi încântare.

Secretul buzelor

Camila era cea care o învăţase pe Raquel să folosească rujul, nu atât pentru frumuseţe, cât pentru a seduce, adică ceea ce trece drept desfătare a ochilor prin privirea buzelor, căci buzele definesc chipul de mult mai multe ori decât ochii, înţelege, toate au un secret, tu ştii, nu ştii, Raquel? Toate au un secret, şi acesta, pot să-ţi garantez, pot să te asigur, e secretul buzelor: tonuri deschise pentru zi, tu nu eşti un corp social numai noaptea, nu-i aşa? Tu eşti un corp social întreaga zi, aşadar, repet, trebuie să foloseşti tonuri deschise, mai ales în nuanţe de roz.

Nu, roşu nu, roşu e comun şi e prea folosit de prostituate, de exhibiţioniste, de cele care mai mult vor să muşte decât să sărute, prostituatele, nici nu ştiu dacă mai eşti, ba da, ştiu, nu mai eşti prostituată, eşti o fetişcană dintr-un program social, dar nu spui asta, ai tu corpul unei fetişcane dintr-un program social? Taci cu gura deschisă, ai mare grijă la asta, sunt de preferat, aşadar, rujurile permanente pentru că au o textură plăcută. E clar? Şi ea, Camila, avea multe tipuri şi culori de ruj în geantă, de fapt o borsetă din piele cu batiste, rujuri, dar fără nici un creion pentru conturul ochilor.

Ochilor, nu, ochilor nu le dădea importanţă. Probabil îi va plăcea să folosească nişte ochelari. Probabil, într-o zi. Acum, nu.

Descoperită, în bătaia vântului

Deja cumpărase acetona şi oja ca să le pună în coş. De asemenea, ruj, mereu multe rujuri, mai ales dintre cele care nu provoacă alergie. Din comoditate, ca să nu iasă, ca să nu iasă mult, doar ca să ducă gunoiul. Era misiunea pe care o primise de la început, de când fusese sechestrată în vila din Arcassanta: într-o astfel de aventură, fiecare trebuie să aibă o misiune pe care să o îndeplinească aşa cum trebuie, fără dificultăţi. Încă de când erau în casa din Chora Menino, după scena tentativei de sinucidere, şeful a spus: Mergem la vilă, Ísis – Ísis este sora mea, ştii, nu-i aşa? – a ocupat o locuinţă, Casa Galbenă, dintre cele mai vechi, cu uşile sparte, distruse, una dintre casele acelea pe care bogaţii le abandonează ca să-i înjosească pe săraci. O să aşteptăm răscumpărarea, fă-te comodă, să nu disperi, vei fi foarte bine tratată aici, în cazul în care chiar ai nevoie să fii tratată bine, fiind atât de trecută prin viaţă. După puţin timp se aflau în vila în ruine, în pragul uşii de la intrare, fără uşă şi fără ferestre, urmau să le astupe cu bucăţi de lemn şi carton.

Stătea în cameră ori de câte ori era posibil, rujându-se, vopsindu-şi şi curăţându-şi unghiile cu tampoane de vată. Atât de uşor, nu-i aşa? Aşezată pe pat şi cu picioarele pe scaun, în lumina soarelui şi a lunii, deoarece în cameră nu existau grinzi, nici acoperiş, mai rău decât în bucătărie, care, în ciuda găurilor, avea totuşi grinzi şi acoperiş. Stătea aşa descoperită în vânt şi în ploaie, având convingerea că era protejată. Avantajul era că pereţii camerei nu erau murdari, chiar dacă erau întunecaţi, iar uşa putea fi sprijinită cu o bancă de lemn, ca să nu cadă.

Vino, tată, vino

Stătuse acolo cu certitudinea că era o prizonieră, răpită de banda lui Leonardo. Învelită. Învelită şi iubită. Cu soarele şi cu luna. Cu vântul şi cu ploaia. Îi făcea mare plăcere să rămână acolo, liniştită, foarte liniştită, toată ziua şi toată noaptea, dacă ar fi fost nevoie. Cu misiunea care i se dăduse, trebuia totuşi să iasă în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, ca să ducă gunoiul pe terenul viran şi nici măcar nu era nevoie să i se ceară asta, era foarte conştiincioasă. Ca acum: aşezată pe un scaun vechi, înfometată, cuprinsă de foamea trupului care scandalizează sufletul, pregătindu-se să aleagă rujul din borseta agăţată la brâu, încă indecisă în privinţa culorii potrivite pentru buzele unei domnişoare răpite care duce gunoiul animalelor, insectelor şi păsărilor, aşezată, într-o dimineaţă cu soare leneş, nici prea fierbinte, nici prea rece, sigură că tatăl ei va veni să o caute, chiar dacă nu ştia precis când şi nici nu avea această intenţie? Tatăl ei nu dorea să o caute? Cum aşa? Se simţea atât de confortabil, la fel ca în după-amiezile în care se ducea la cafenea ca să servească ceai şi pâine prăjită, după obişnuitul telefon dat părinţilor. Mai exact: tatălui ei, pentru că maică-sa nu răspundea niciodată.

Ce culoare să aleagă?

În primele zile încă mai sunase. Ieşea singură să mănânce, Alvarenga îi dădea ceva bani, să-şi cumpere câte un fleac pentru ea. Ce faci, tată? Fata mea, vorbeşti prea încet. Nu pot vorbi mai tare, ei sunt prin apropiere. Care ei? Ei, tată, bărbaţii aceia, femeile acelea care m-au răpit. Fata mea, întoarce-te acasă, mamei tale îi este foarte dor de tine. Ai uitat că am fost răpită? Trebuie să plăteşti răscumpărarea, trebuie să plăteşti răscumpărarea. Foarte bine, Camila, trebuie doar să te întorci. Ea izbucnea în plâns. Dacă îmi spui unde eşti, vin să te iau, spune-mi numai. Vino, tată, vino. Închidea telefonul şi îşi ştergea lacrimile. Nu pot să plâng, nu, niciodată. Dacă nu vrea să plătească, minunat. Dată viitoare vorbesc cu mama. Ea ştie ce să zică, ştie ce să vorbească, nu se preface că nu înţelege. Tata e tata, nu-i aşa? Mama e mama, totuşi. Aşa rămâne, şi gata. O sfântă recunoaşte o altă sfântă. O Fecioară în cer.

Cafeaua umilinţei

În cafeneaua din centrul Recife, pe o stradă îngustă plină de maşini, biciclete şi trăsuri, standuri de reviste, ţigări şi brânzeturi, un bărbat cânta la pian în colţul sălii, într-o cămaşă albă cu papion negru. Nu îl vedea în întregime pentru că stătea pe jumătate întors cu spatele. Şi nu era un bărbat oarecare, era bărbatul acela. Se întorsese la masă după ce telefonase şi îi ceruse chelnerului o cafea cu pâine prăjită. Nu doriţi ceai? Nu, cafea. Privise mănuşile de pe masă. Îşi pusese mănuşile. Ce bine. Avea şi pălărie, nu putuse să o scoată de pe cap ca să nu-şi strice ţinuta elegantă. Cu un timp în urmă, o prietenă îi spusese: Du-te la cafeneaua din centrul oraşului, dar mergi foarte bine îmbrăcată fiindcă acolo oamenii servesc ceai, mănâncă pâine prăjită şi dansează. Sunt bine îmbrăcaţi. Foarte bine îmbrăcaţi.

Ceruse cafea, era o exagerare să bei ceai în după-amiaza aceea amorţită din Recife. Îl văzuse doar pe chelner îmbrăcat în frac, cu mănuşi albe şi papion şi servind la mese. Servind şi surâzând. I se păru că zâmbise cu gravitate. Gravitatea persoanelor care mimează umilinţa. Sau care sunt îngâmfate, mereu preocupate de imaginea lor când sunt în văzul tuturor. După puţin timp nici nu se mai gândise la tatăl ei sau la răpitori. Privea lumea, localnicii şi chelnerii, prin oglinzile mari aşezate în cerc în toată cofetăria. Ei puteau aştepta, tu poţi aştepta, Leonardo, mă întorc acasă mai pe seară şi mă închid în cameră până vine răscumpărarea. Amin? Amin.

Îndoială, ah, cruntă îndoială

Când îl cunoscuse pe Leonardo? Nu fusese ceva recent – se întâmplase demult. Să fi fost cerşetorul care se lupta pentru mâncare cu bătrânii şi cu câinii în bazarul pustiu? La început, fără să-l recunoască, printre vreo zece bătrâni, care abia se puteau apleca, într-o umilinţă înduioşătoare şi suferindă, culegeau resturi de mâncare şi verdeţuri putrezite, iar el – ar fi capabilă să-l recunoască? – se alăturase cerşetorilor care apăreau ca din pământ ca să culeagă fructe putrede. Culegeau roşii zdrobite, portocale mucegăite, banane putrede, jumătăţi de mango, guave strivite, pătrunjel şi ardei stricaţi. Ea văzuse, ea, Camila, fusese martoră când unul, cu ochi feroce care străluceau în semiîntuneric, se luptase cu un câine pentru o bucată de pepene. Animalul, cu zeama roşie prelingându-i-se printre colţurile gurii, se apărase arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi – Leonardo se amestecase în încăierare. Animalul a mârâit şi s-a îndepărtat. Cu ochi de câine rănit.

Sau poate îl cunoscuse la petrecerea aceea cu bărbaţi excitaţi şi femei neruşinate, foarte neruşinate, pasional de neruşinate şi lipsite de orice pudoare, petrecere la care se dusese în calitate de fotografă a agenţiei de publicitate a tatălui ei? Acolo băuse pahar după pahar, şi, dintr-o dată, dăduse drumul aparatului lăsându-l să-i atârne de gât, iar, după un schimb de priviri rapid şi plin de pasiune, se apropiaseră unul de altul drăgăstos şi începuseră să danseze, să se sărute şi să se îmbrăţişeze, apoi, conducându-l pe Leonardo – să fi fost el? într-adevăr? – într-un colţ mai întunecat, îl rezemase de perete, ea îşi ridicase fusta foarte scurtă şi foarte strâmtă şi se întâmplase chiar acolo, fără să fi avut nevoie de mângâieri care să-i excite, fără să-i intereseze dacă erau văzuţi. Beată. După ce euforia şi plăcerea luaseră sfârşit, se aşezaseră la o masă din apropriere ca să mai bea ceva, încercaseră să vorbească, dar păreau atât de obosiţi şi intimi, încât cuvintele nu voiau să iasă. La întoarcerea spre casă, Camila se simţea deja nefericită, se despărţise de el fără să-i ceară adresa sau numărul de telefon, nu întâlneşti un asemenea bărbat în fiecare zi, deşi Leonardo, într-un anumit fel, fusese mereu disponibil, continuase să-l întâlnească pe un trotuar, pe o stradă, într-un bar.

Buze bărbăteşti

Acum putea totuşi să confirme: îl văzuse într-o după-amiază însorită din Recife, într-o duminică, în timp ce preotul se ruga şi cânta în Piaţa Independenţei, îndemnând femeile şi bărbaţii să renunţe la prostituţie, la viciu, la preacurvie; atunci îl văzuse cu ochi profesionişti de fotografă: la început părul, apoi capul şi, la urmă, nasul şi gura. Da, gura, putea să fie sigură că-l iubise cu înverşunare datorită buzelor din care săruturile păreau că izbucneau, cum spunea boleroul banal cântat chiar acolo în piaţă, amestecat cu rugăciuni şi lacrimi furişate. Acum înţelesese cu mai multă claritate. Se gândise imediat la ruj. Cu buze ca acelea, el ar fi avut nevoie de un ruj care, fără să fi fost neapărat de o nuanţă erotică, ar fi trebuit să aibă ceva mistic. Un ruj între roşu şi roz. De aceea simţise încă de la început că îl cunoscuse în altă parte.

Aceea fusese ca o străfulgerare a memoriei. Dar de unde îl cunoştea? Într-adevăr, de unde? De undeva, de departe. Nu de la vreo petrecere, nici din vreo piaţă sau de la bolero. Se întâmplase chiar în cafenea, pe când aceasta nu era un loc ca acum, în care bărbaţii îşi scot pălăriile, se apleacă în faţa femeilor, le sărută mâinile şi încep dansul. Leonardo stătea lângă pianist, îmbrăcat într-o cămaşă încheiată la mâneci şi la gât, cântând la saxofon. Leonardo, cântând la saxofon, stătea lângă pianist, îmbrăcat cu ştaif, într-o cămaşă cu manşete închise în butoni şi guler scrobit. Mai era şi o chitară, un contrabas şi o baterie aşezate într-un colţ.

În mijlocul unei improvizaţii, fără să iasă din ton, începuse din nou să cânte un imn religios, absorbit într-atât de ceea ce cânta, încât o făcuse să tresară. Şi totuşi, la acea vreme şi în momentul acela, nici măcar nu înţelegea că fusese un imn.

Dintr-o dată

Doar acum, pe când îşi lua cafeaua cu pâine prăjită – pricepuse şi de ce chelnerul zâmbea cu gravitate: era din cauza cafelei cu pâine prăjită, căci ar fi trebuit să ceară ceai cu pâine prăjită, însă nu vrusese să exagereze – îşi aminti de chipul care mai târziu îi devenise cunoscut. Cunoscut şi iubit. Şi îşi mai aminti că-şi spusese în sinea ei că în viitor ea va fi legată de faţa acelui bărbat. Poate din această cauză totul se întâmplase în acest fel. Pentru că îl cunoscuse de demult, cu toţii ştiau, din momentul în care cântase muzica aceea religioasă la saxofon, în timp ce bărbaţii şi femeile îşi beau ceaiul, asistaţi de chelnerul care surâdea cu gravitate. Şi dacă ar fi existat un moment anterior, chiar mai îndepărtat, de care ea să nu-şi fi amintit?

Lucrurile se întâmplă înainte de a se întâmpla – spuse şi repetă asta, cuvintele rostogolindu-i-se pe buze, şi repetă încă o dată şi încă o dată, surâzând pentru că fraza apărea şi dispărea, până când o scrise.

Căutase (I-ar fi trebuit) un şerveţel, însă nu aveau şerveţele de hârtie, cel puţin acum, în momentul în care îşi aducea aminte, căci trecuse ceva vreme de la dojana tăcută a chelnerului – după aceea trebuie să o fi scris, da –, după aceea achitase nota pentru că simţea nevoia să iasă şi să râdă în voie. Iar, înainte de a intra în casă, îl întrebase pe vânzătorul de ziare de la colţul străzii: Ştii că lucrurile se întâmplă înainte de a se întâmpla? Pentru că ei nu i se păruse ciudat să întrebe aşa ceva. Bărbatul o privise, într-un fel intrigat, aproape spunând: fiecare cu nebunia lui.

Da, el era. Trecuse totuşi atât de mult timp? Nu era cerşetor, nici vreun afemeiat, nici chelner, nici muzician, nici pastor. Câte persoane pot fi una singură? Îi plăcea atât de mult să se joace schimbând hainele păpuşilor. Niciodată nu luase în serios joaca cu păpuşile. Fusese o figură, da, o figură pe care o întâlnise de câteva ori, ca şi ea, manechin, fotograf, jurnalistă, multe, multe şi variate, îi plăcuse să se simtă în multe şi variate ipostaze. Spunea: azi sunt Mariana, acum sunt Raquel, apoi Ísis, Ísis nu vreau şi, totuşi, uneori, Ísis. Iar alteori se aşeza pe bordură şi se întreba: Camila încă nu s-a întors? Vino, Mariana, Mariana era partea din trupul ei pe care o îndrăgea atât de mult.

Aprinsă de iubire

În Piaţa Independenţei, pastorul începuse din nou să vorbească, acel pastor care cânta „Casa Domnului“ este mana fericirii, deschizând şi închizând gura cu ochii închişi, între muntele de păcate şi de implorări pioase întru pocăinţă, acela era locul în care ea îl cunoscuse. E adevărat, şi ce-i cu asta? Cu ce ruj se dădea pe atunci? Ceva foarte suav şi discret. El a venit, s-a dus un pic mai încolo şi s-a apropiat de cei care se pregăteau să se roage. Văzuse limpede. Sau, mai degrabă, de acei care atrăgeau atenţia, căci n-aveau nimic de făcut, nu veniseră să fure, să cerşească ori să pipăie fundul femeilor. Era mai mult decât o mână care trecea peste trupurile păcătoaselor. Iar ele cântau ridicându-şi braţele, căci simţiseră cu siguranţă acea atingere şi apropiere. Apoi îşi întorceau privirile. Şi ridicau şi mai sus braţele. Era interesant să vezi cum întorceau privirile, cântând şi cântând, absorbite în rugăciune şi plăcere. Şi bucurie. Ei înseşi, Camilei, i-ar fi plăcut să se ridice la cer cu rochie cu tot. Aprinsă. Îi plăcea imaginea sfântului Ilie ridicat la cer într-un car de foc. De foc? Simţea flăcările urcându-i-se pe trup.

În momentul acela simţise stropii atingându-i faţa – era el, chiar el, cel despre care mai târziu aflase că se numeşte Leonardo, care cânta atât de tare şi cu atâta fervoare, încât saliva, mai exact scuipatul, îi atinsese faţa. Leonardo cel frumos, pe cât de frumos, pe atât de drag şi excitant, cel mai frumos şi mai provocator, scuipa în timp ce vorbea, şi, cu cât se apropia şi mai mult ca să-i atingă şi trupul înfierbântat, se simţea ridicată de la pământ de privirea bărbatului care venea spre ea. Cânta, fără îndoială, cânta şi aşa se explicau stropii de salivă, cânta şi încercase să-i mângâie braţul cu mâna, uşor, foarte uşor, iar mângâierea lui nu semăna deloc cu atingerea celorlalţi bărbaţi care se frecau de fundul femeilor.

De ce era atât de pasionat şi capabil să o copleşească în felul acela, deşi îşi dorea să fie astfel, pentru totdeauna, aşa spunea imnul religios: pentru totdeauna, pentru veşnicie? Ea se îndepărtase un pic, doar un pas înapoi, strategic, şi-i simţise trupul apropiindu-se. Nu-l văzuse, însă putea să jure că el o înălţase pentru o clipă, o clipă foarte scurtă, prin vocea cu care cânta, şi un surâs suav îi apăruse în colţurile buzelor. Un surâs plăcut? Un surâs frumos? Nu voia să continue cu întrebările. Apoi simţise saliva lăsându-i o urmă pe faţă, amestecându-se cu lacrima care-i curgea din ochi. O înălţase, asta fusese, o înălţase prin iubire, iubire deplină care, în ceasul acela, exact la vremea aceea, era mai sfântă decât fiinţa umană. Mult mai sfântă. Prin învăluire şi pasiune.

Ah, iubitule, ah

Se mai plimbase o vreme, traversase strada şi continuase, deja ştergându-şi lacrimile, apoi, vârându-şi mâinile în buzunarul fustei, dăduse colţul străzii şi acolo se întâmplase: pusese mâna pe umărul lui Leonardo, nu o mână la întâmplare, o mână agresivă, o mână curajoasă, ci una de sprijin, de complicitate, de bucurie anticipată. El se oprise în loc şi râsese; mergeau împreună, plimbându-se şi râzând, dând impresia că erau doi prieteni, doi prieteni dragi care se bucurau de după-amiaza de duminică din Recife. Fără nici un efort de memorie, înţelesese că el era cântăreţul din cafenea. Amândoi râdeau. Ea se ridicase de pe scaun şi se dusese la microfon ca să cânte cu el. Cântaseră în duet, şi, în timp ce ea cânta singură, el făcea improvizaţii la saxofon, în faţa spectatorilor din cafenea: eu l-am găsit pe cel iubit; apucatu-l-am atunci şi nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la mama mea, până nu l-am dus în casa ei, da, sânii tăi sunt strugurii din vie, iar mirosul suflării tale e ca al merelor, gura ta toarnă un vin ales care curge ca un răspuns la dezmierdările mele şi alunecă pe buzele şi dinţii noştri.

Apoi venise lângă el, stăpânindu-se, chiar mai mult, oftând, ca şi cum se oprise din plâns. Se priviseră, se priviseră unul pe altul, cu zâmbetele încă întârziate pe buze, oh, sărută-mă cu sărutările gurii tale, cu ce ruj se dăduse atunci, ce culoare fusese? Cântaseră. Chiar acolo, cântaseră încă o dată. Până când el îi spusese, mergem la mine acasă? Unde? La mine acasă, în Piaţa Chora Menino, vrei? Plecaseră amândoi, în auzul imnurilor religioase din piaţa mică, iar ea a spus: mi se pare urâtă povestea aceea cu rugăciunile între prostituate şi hoţi, nu ţi se pare? Un pastor adevărat se roagă chiar şi printre prostituate, răpitori şi hoţi, eu nu am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, pentru căinţă, pentru că aceştia sunt cei mai răi păcătoşi, vând carnea şi-i batjocoresc pe cei drepţi, au nevoie să fie pescuiţi; pescuiţi? Da, fata mea, pescuiţi, pentru că se află într-o mare de noroi. Niciodată nu m-am gândit la asta, trebuia să te fi gândit; dacă pot să fac rost de o fată, sunt şi pescar.

Comunicat

Tu? Tocmai te-am pescuit. Ce poveste este asta? Sună-ţi părinţii, cere răscumpărarea. Ce răscumpărare? Ce are a face un pescar cu răscumpărarea? Pentru că acum eşti răpită. Răpită de un pescar, ce confuzie. Nu e nici o confuzie, doar îţi comunic oficial: tocmai ai fost răpită. Cum aşa? Cum voi cere eu răscumpărarea? Vorbind cu familia ta, cerând bani pentru mine, puştoaico. Nu va crede nimeni, nu, nimeni. Tu ştii cum să-i convingi. Tu nu-l cunoşti pe tatăl meu. Hai, fetiţo, ia telefonul. O secundă, mă aduci aici, îmi spui cum că eşti pescar, cânţi cu credincioşii, apoi îmi vorbeşti despre răpire, despre răscumpărare, nu reuşesc să înţeleg nimic. Nu-i nevoie să înţelegi, fata mea, eşti răpită. Nu înţeleg, explică-mi, te rog, este pentru prima oară când aud un răpitor explicând o răpire, dar tu nu eşti un răpitor, eşti un pescar. Lasă prostiile, hai, telefonează acasă şi să aşteptăm răscumpărarea.

Tată? Pe unde umbli, fata mea? Nu mă întreba pe unde umblu, tată, nu mă întreba nimic. Ce ai? Hai, tată, lasă-mă să vorbesc. Păi nu vorbeşti? Sunt foarte furioasă, tată, tocmai am fost răpită. Răpită? Da, tată, şi bărbatul este foarte periculos, tată, oh, tată, ce mă fac acuma? Întoarce-te acasă acuma, imediat. Ce-or să facă cu mine? Aiurezi, fata mea, nu ştii ce vorbeşti. Oh, tată, oh, tată. Ia un taxi. Acuma? Da, acuma, şi nu spune nimănui că ai vorbit cu mine, când întreabă, spune că nu eram acasă. Bine, tată, bine. Acuma ia un taxi şi vino acasă repede, o să te aştept la poartă. Deci, va să zică, nu ai vorbit cu mine. Da, fata mea, da, nu mi-ai vorbit, nu m-ai întâlnit, nu m-ai văzut. Dar, tată, tată? Plăteşte răscumpărarea, tată, eu vreau să merg în cer, vreau să defilez în armata celor unsprezece mii de fecioare, tată.

Păpuşi şi maşinuţe

Foarte bine. Părinţii încă locuiau în Piaţa Chora Menino. Au plătit răscumpărarea? Încă nu? Rămâi acolo, stai acolo şi taci, într-o zi vor plăti răscumpărarea, ai încredere în mine, serios. Ea insistase mult să sune din nou. Nimeni, nimeni nu crede că am fost răpită, de aceea nu mai răspund. Sună încă o dată, sună din nou, sigur sunt acasă, dacă suni, vor răspunde. Tatăl meu niciodată nu mă crede, mama mea plânge, priveşte în gol. Vorbeşte mai tare, mai răspicat, şi ei vor înţelege, vor şti ce înseamnă să ai o fiică răpită. Lui Leonardo îi plăcea să se joace cu maşinuţele de curse pe pat, în timp ce aştepta negocierile, făcute chiar de Camila, care împrăştia păpuşile pe cealaltă parte a patului. Acolo, în momentul acela, în timp ce se supunea lui Leonardo în încercarea de a obţine răscumpărarea de la tatăl ei, răpită cum fusese, se simţea Mariana, acea floare de fată tăcută, liniştită, care trăia în corpul ei şi care era totuşi ea însăşi.

În cameră, însă, cu toate că era propria ei stăpână, era cam aşa: îi era dor de trupul ei, de propriul trup, i se părea că e doar un suflet fără trup. O formă ciudată, atât de amuzantă. Chiar i-ar fi plăcut să rămână acolo să se joace cu păpuşile. Cu panglicile păpuşilor. Este atât de bine să te joci cu panglicile păpuşilor. Atât de drăguţe şi delicate. I-ar fi plăcut să le împodobească: o fundiţă albastră pe umeri, alta galbenă pe mâini, alta roşie pe picioare. Aşa îşi petrecuse timpul, fără să se gândească la nimic, o lungă tăcere a minţii. Ar fi putut să jure cu degetele încrucişate: cel mai mult îi plăcea să i se facă alb în minte, vid. Pierdută în abisul lumii, în afara memoriei, în ţara nimănui. Transformată în nimeni, nu exista nici măcar ca un fir de praf în universul camerei, în universul acelei camere în care ea măsura trecerea timpului doar prin convieţuire. Cu el şi cu păpuşile. Pentru totdeauna, amândoi împreună.

Leonardo făcea zgomot din gură, imita hârâitul motoarelor, avansa o maşină, întorcea alta, spunea ceva, cerea, glumea, râdea. Sau se juca cu super-eroi din plastic care se luptau în dulap sau pe podea, sau în cadă, luând câte o înghiţitură de whisky, se retrăgea doar ca să meargă la baie. Făcea baie beat. Ea suna pe mobil, pe telefonul fix, umbla dintr-o parte într-alta a camerei, ei nu credeau, părinţii mei nu vor crede niciodată că am fost răpită, ştii ce o să fac? O să mă duc acolo, o să-i spun în faţă tatălui meu, eu am fost răpită şi voi vă pierdeţi vremea cu nimicuri, tu citind ziarul, mama la bucătărie, ziarul ăsta nu se mai termină niciodată? Nu-i aşa, tată, ziarul ăsta nu se mai termină niciodată?

Amândoi par o fotografie veche, încă nu complet decolorată, dar veche, în orice caz, trebuie să se decoloreze ca să devină veche?

Album de familie

Tatăl citind ziarul, aşezat pe canapea, aproape de divan, de ochelari, acum şi de bretele. Sigur, de bretele. Bineînţeles că nu fusese mereu aşa. Dacă fotografia ar fi fost mai veche, ar fi putut să-l vadă fără bretele şi purtând ochelarii lui obişnuiţi cu rame metalice, dar acum are ochelari mai groşi. Însă poziţia, da, poziţia ar fi fost aceeaşi, pare îngheţată în timp: piciorul drept peste cel stâng, prima parte din ziar deschisă, ţinută ferm cu amândouă mâinile, iar celelalte fascicule ţinute în poală. Tata citeşte ziarul într-o ordine anume, întotdeauna aceeaşi: în primul rând, secţia economică, apoi cea politică, la urmă sportul şi divertismentul. Şi nu râde, nu râde niciodată. Ştie doar că rupea pozele cu femei goale şi le punea în buzunarul pantalonilor.

Dacă fotografia din memorie ar fi fost mai recentă, ar fi adăugat nişte ochelari cu lentile groase – eu cred că cititul ziarului i-a slăbit vederea tatălui meu – şi ramele din carapace de broască ţestoasă şi, evident, bretelele. Nici nu ştiu exact de când a început el să folosească bretele. Părea să fi fost ceva recent. Iar mama mea? Mama părea că stătuse întotdeauna acolo, întotdeauna. Este suficient să te uiţi atent: tocmai iese din bucătărie, face un pas dincolo de uşă şi se opreşte în sufragerie. Să fie clar, ea face câţiva paşi, uită-te, merge puţin şi rămâne cu farfuria în mână, farfuria udă pe care insistă să o şteargă, ştii, bine, foarte bine.

Soţul meu, José

Fusese o vreme în care ea întreba: Ştii ce, José? Numele tatălui meu este José. Şi stătea acolo nemişcată, aşteptând răspunsul. El, de fapt, nu răspundea niciodată. E vreme frumoasă, nu-i aşa? întreba ea, şi poate că nici nu ar fi avut ce să răspundă. Aflasem toate acestea stând pe scaunul de pai, încă de când eram aşa de mică încât picioarele îmi încăpeau drepte, întinse pe scaun, uneori îmbrăcată în uniforma şcolară, alteori nu. Era ceva ce repetase mult timp: Ştii ce, José? Se pare că, uneori, doar ca o favoare, el ridica încet ochii, apoi întorcea capul şi o privea sever. Ea îngheţa, sunt sigură, îngheţa. Îngheţa şi rămânea tăcută.

În ziua următoare se repeta totul. Cum adică în ziua următoare, nu, chiar atunci, imediat. Fotografia se schimbă, cel mult hainele – era duminică şi tatăl meu era îmbrăcat într-un tricou, iar mama se poate să fi fost îmbrăcată fie cu rochie, fie cu o fustă şi o bluză, într-o variaţiune foarte discretă. Aşadar, nu este cu totul imposibil să îmi imaginez telefonul sunând şi pe tata, fără să-şi desprindă ochii de pe ziar, răspunzând. Aici mama face un pas, iese din bucătărie, intră în cameră, şterge farfuria şi întreabă: Ce e, José? Ce ai spus? Am spus că nu suport greşelile. Şi apoi închide telefonul. A cui greşeală, José? Tatăl meu îşi ridică fruntea, se uită cu ochii holbaţi spre ea, a cui a fost ce? Mi-ar fi plăcut să văd care a fost reacţia mamei când a auzit vestea răpirii, a răpirii şi a răscumpărării. Oare o fi scăpat farfuria jos, la început fără să scoată un sunet şi doar după aceea a ţipat punându-şi mâinile-n cap: Mi-au răpit fata, ce ne facem, José? Au răpit-o pe fiica noastră, José? Stai liniştită, draga mea, nu vezi că citesc ziarul?

Înghite-ţi lacrimile

În fotografie, în imaginea îngheţată, ea se vedea aşezată în momentul acela la masă, mâncând pâine cu unt şi bând cafea, Camila o vede pe mama ei înghiţindu-şi lacrimile – nu uitase niciodată că tatăl ei obişnuia să ţipe şi la ea: Înghite-ţi lacrimile, fata mea, înghite-ţi lacrimile – cu cureaua în mână, şi el trebuie să fi spus ceva de genul: Înghite-ţi lacrimile. Pentru că ea nici măcar nu îşi amintea, ci îl vedea pe tatăl ei îndreptând o privire severă şi dispreţuitoare spre mama ei care se oprise din oftat imediat după ce ţipase la ea. Da, mama ei trebuie să fi ţipat, cu farfuria în mâna stângă, iar cu dreapta scuturând prosopul alb, deşi se îndoise, o uşoară îndoială, tatăl ei chiar spusese: Draga mea, nu vezi că citesc ziarul? Sau doar îşi îndreptase spre ea privirea fixă şi dispreţuitoare? În momentul acela ea, mama ei, era să leşine, dar renunţase, nimeni nu ar leşina în faţa unei priviri fixe şi dispreţuitoare, rămăsese aşa, nemişcată, privindu-l pe tatăl Camilei. Soţul ei, bineînţeles. Atunci este mai bine să nu leşine. Fotografia rămase aşa.

Mama se întorsese în bucătărie, pusese la loc farfuria şi prosopul, apoi revenise în camera de zi şi se aşezase lângă tată. Adică, lângă soţ. Se aşezase pe canapea şi încercase să poarte o discuţie. Se înţelegea că era furioasă şi tensionată doar fiindcă vârful nasului i se înroşise. Vârful nasului îi era roşu, iar genele, ude de lacrimi. După o vreme în care ea stătuse tăcută şi îşi frecase fusta între degetul mare şi indicator, începuse: Ştiu, José, înţeleg, iar tu ştii prea bine că eu înţeleg că nu-ţi place să fii întrerupt în timp ce citeşti ziarul, ceea ce înţeleg, ştii prea bine, înţeleg foarte bine, dar tu niciodată nu termini de citit ziarul acela, nu-i aşa, dragule? Chiar atunci când vii să mănânci, iei ziarul la masă, nu-i aşa, dragule? Eu te servesc cu un pic de fasole, un pic de orez, piure, legume, un pic de carne, din toate câte un pic şi atunci începi să mănânci, înmuind o bucată de pâine ruptă cu mâna în sosul din farfurioară, eu ştiu, voiam doar să întreb repede ca să ştiu dacă telefonul pe care l-ai primit acum era de la răpitorii fiicei noastre, Camila, încă îţi mai aminteşti că se cheamă Camila, nu-i aşa? Du-te şi adu-o pe fiica noastră, te duci, nu-i aşa, José? Încă îţi mai aminteşti că ai o fiică, trebuie doar să-ţi aminteşti, nu-i aşa? Poate că într-o zi îmi amintesc, poate într-o zi îmi reamintesc că am avut o fiică, poate că da.

Memoria ochilor

Bărbatul citeşte ziarul, şi fotografia îngheaţă din nou imaginea. Ţinând ziarul cu mâinile, îi aruncase acea privire severă şi dispreţuitoare, iar ea, adunând o bucată de fustă între degetul mare şi degetul arătător şi cu capul aplecat, nu îndrăznise să se aşeze. Chiar alături de soţ. Sau tocmai de aceea. Nu intenţiona să fie inumană, dar privirea tatălui se oprise între pleoape, de parcă ar fi fost beat, iar gura mamei era închisă, închisă şi serioasă, niciodată nu o văzuse pe mama ei aşa de serioasă, parcă severă, severă şi serioasă. Interesant, toţi au o gură diferită. Deschisă sau închisă. Dar toţi au o gură ciudată. Dacă ar fi avut o fotografie ca aceea, le-ar fi trimis-o amândurora, prin poştă, cu câteva cuvinte: Vă amintiţi de fotografia pe care aţi făcut-o în timpul primei discuţii pe care aţi avut-o după răpirea mea? Ca să nu o fi uitat, niciodată, niciodată.

Problema era că ea, Camila, memora, memora ca să nu uite, memora ca să nu uite imaginea, va avea nevoie de ea într-o bună zi; imaginea de care are nevoie în acest moment: stând acolo, bându-şi cafeaua, vedea camera de zi a casei lor, vastă, încăperea era vastă. Cu două ferestre mari mereu închise, uşa de asemenea, o casă veche, dintr-acelea foarte vechi, din care erau multe în Recife, tavanul înalt şi, deşi ferestrele şi uşa erau închise, era lumină din abundenţă, şi, pe deasupra, o atmosferă prietenoasă şi plăcută, mai ales plăcută. Dar, cu toate acestea şi la urma urmei, de ce era aşa casa? Nu era aşa, cum adică nu era aşa? Ce amintire era asta? La început ea doar stătea aşezată pe scaunul din pai, cu picioarele întinse, observând persoanele care discutau. Şi de aceea păstra totul în memoria vizuală, doar cu ochii, pentru că nu-i trebuiau aparatele de fotografiat. Niciodată nu avusese nevoie.

Simetria mamei

O încăpere vastă cu pereţi albi şi aproape toate caracteristicile unei oricare alte camere, avea nevoie de toate acestea ca să nu uite, avea nevoie de aproape totul, iar secretul era că existau fotografii îngheţate şi fotografii vii, totuşi se gândise şi era sigură că nu existau fotografii vii şi, prin urmare, era ceea ce-şi dorise, era ceea ce ceruse, iar, pentru secretul ei, secretul acela pe care îl relevase acum, fotografiile arătau fiinţele nemişcate, fiinţe şi animale stând pe loc, sau făceau ca fiinţele să meargă – gesticulând, discutând, vorbind.

Încăperea vastă cu pereţi albi şi cu mobila aranjată după simetria mamei, o canapea aşezată drept în mijloc, în faţa a două fotolii în acelaşi stil şi de aceeaşi culoare, în dreapta canapelei un balansoar, iar în cealaltă parte un cuier vechi în care tata îşi agăţa pălăria, el încă mai purta pălărie, şi, în spaţiul dintre canapea şi scaune, mama pusese un fel de covor din piele de animal, niciodată nu am întrebat ce animal era acela, mai era acolo un dulap scund, pe el se puneau obiectele pe care le aduceau de afară – cărţi, caiete, poşete, brelocuri, ziare, ziare, ziare – iar mama, cu răbdarea ei de mamă sau în timiditatea ei de mamă, lua şi aşeza lucrurile la locul lor, fără reproşuri, acolo şi acolo, târâindu-şi sandalele, uneori purta sandale sau papuci de casă, alteori papuci de casă – nu uitase că-l auzise pe tatăl ei spunând: azi mă enervează târâitul sandalelor tale – pentru că uneori nu făcea nici măcar un zgomot, pentru că purta nişte papuci parcă de gumă, asemănători cu nişte tenişi. Adesea mergea desculţă. Soţul ei nu putea fi deranjat. Cu nimic.

În zilele acelea nimeni nu putea să deschidă radioul, nici să asculte muzică în cameră, nici să se uite la televizor, toată lumea stătea nemişcată, fără să scoată o vorbă, nici să alerge, când se întorcea de la şcoală, alerga, şi îşi amintea de zilele acelea în care alerga, o îmbrăţişa pe mama ei şi o săruta, fără să vorbească, evident, fără să vorbească, dacă ar fi vorbit, ar fi devenit prea sentimentală, se aşeza pe scaunul de pai, cu picioarele întinse, fără să atingă podeaua, uitându-se la tatăl ei cum citea ziarul, iar mama îi spunea aşa, cu gura lipită de urechea ei: hai, fata mea, spală-te, apoi ne aşezăm la masă.